Dragă mamă,

Am în faţă o pagină goală, care aşteaptă să fie umplută... Doar pagina e goală, căci sufletul mi-e plin. De bucurii şi uneori de tristeţi, de momente minunate pe care îmi doresc să nu le uit niciodată, dar şi de zile mai puţin bune din care încerc să învăţ câte ceva, de dragostea primită de la doi copii care acum îs mari, dar erau ca două mogâldeţe când tu te-ai dus să ne veghezi dintr-o altă lume. Cuvintele îmi vin de-a valma în cap, dar am să mă străduiesc să le orânduiesc într-o oarecare rânduială aici, astăzi. Ştii bine că au mai fost momente când am mai vorbit cu tine şi ţi-am spus lucruri. În care mi-am cerut iertare şi ţi-am spus că te iubesc. Poate că am fost laşă că n-am avut curajul să le aştern undeva. Dar astăzi, în ziua în care nu pot să te mai strâng în braţe şi să-ţi spun "La mulţi ani, mamă!" aleg să fiu curajoasă şi să le aştern aici. Îmi cresc pruncii învăţându-i să-şi iubească mama. Dar, oare, ei ştiu cât de mult te-am iubit şi te iubesc eu pe tine?

O vreme am fost supărată pe tine că ai ales să pleci aşa de brusc şi n-am putut să ne luăm rămas bun. Apoi am făcut pace. Cu tine şi mai apoi cu mine. O vreme, am ales să nu mă gândesc la tine pentru că mă durea sufletul şi-mi veneau în minte doar momentele dureroase de când ai plecat. O vreme nu am putut schimba nimic în casa asta, am lăsat-o fix aşa cum o aşezaseşi tu. Mai apoi am dat absolut toate lucrurile care ţi-au aparţinut pentru că îmi aminteau de tine şi mă durea. Apoi, încetul cu încetul, am început să îmi amintesc de momentele bune. Şi au fost multe. Uite, acum, îmi amintesc de trei dintre ele: când stăteai la naşa si mă aşteptai cu sufletul rupt de grijă să-mi termin examenele de BAC. Şi-mi mai amintesc momentul când ţi-am spus că Alexandru e alesul. Şi m-ai întrebat dacă sunt sigură. Cred şi acum că mă credeai copil mic când m-ai întrebat asta. Da, sunt sigură, ţi-am răspuns hotărâtă. Şi azi sunt la fel de sigură, deşi au trecut probabil 18 ani de la clipa aceea petrecută pe peronul Gării de Nord... Şi nu pot uita nici clipa când te-a sunat Alexandru şi ţi-a spus "Sărut mâna, bunică!". Tocmai se născuse Luca. Luca, primul tă nepot, care şi azi îşi aminteşte de plimbările cu tine de pe podul de la Drăgaică, îl duceai să vadă trenurile. Luca al tău care şi acum ţine minte că un ţigan i-a furat o minge mică, când l-ai scos tu odată la plimbare. Luca al tău care s-a ascuns în camera lui plângând speriat când ai plecat de lângă noi... Din păcate Ilinca era suficient de mică şi nu-şi mai aminteşte mare lucru de tine. Dar uneori întreabă şi acum de nana, semn că ştie că ai fost cândva fizic lângă noi...

Să ştii că şi acum am pe frigider două poze cu tine. Poate din dorinţa de a nu-ţi uita chipul niciodată. Într-una din ele ţii în braţe un Luca mic, cred că avea un an, şi zâmbeşti fericită. În alta stai fix pe locul unde stau eu acum când îţi scriu rândurile astea şi coşi unul dintre zecile de goblenurile la care mă uit cu drag şi admiraţie în fiecare zi. Apoi, sub pozele cu tine am o poză cu mine de la botezul lui Ştefan. Unde eram îmbrăcată în negru, eram încercănată şi palidă. Mă rodeau dorul de tine şi suferinţa pierderii tale. Pe atunci nu înţelegeam decât că te-am pierdut. Acum ştiu că nu e aşa. Între timp am mai crescut şi am mai înţeles lucruri. Că moartea nu e o pierdere pentru cei rămaşi. Moartea e doar o trecere firească  într-o altă lume. Acum ştiu că o să ne mai întâlnim, după ce eu îmi voi fi terminat treaba pe lumea asta. Doar că te rog să nu mă aştepţi prea curând, mai am multă treabă pe aici... Ştiu că mă aştepţi undeva să mă strîngi în braţe şi să-mi spui că mă iubeşti. Aş vrea să-mi mai spui că eşti mândră de mine şi că eşti mulţumită de ce-am făcut pe lumea asta. Aş vrea să-mi mai spui că m-am descurcat bine şi că am făcut măcar două lucruri bune pe lumea asta: pe Ilinca şi pe Luca. Aş vrea să-mi mai spui că m-am descurcat bine şi cu tata.

Ştii, tata e singur. Ne are pe noi şi atât. Singurătatea asta îl chinuie şi-l macină. Încearcă să îşi ducă zilele cum poate el mai bine, dar nu îi reuşeşte tot timpul. Ştiu şi simt că îi e greu. Oare de ce a trebuit să te duci tu ca să vină şi clipele în care să mă strângă în braţe şi să-mi spună că mă iubeşte? Oare de ce părinţii din generaţia voastră le-au spus copiilor lor atât de rar că îi iubesc? Ştii că nu-mi amintesc de nicio clipă în care mi-ai spus că mă iubeşti? De ce nu aţi fost şi voi ca noi, care le spunem copiilor că-i iubim de zeci de ori într-o zi? Nu te judec, doar te întreb. Ştiu că nu v-a fost uşor să mă faceţi mare, dar ştiu că aţi făcut o treabă bună.

Ştiu că au fost clipe când te-am dezamăgit şi pentru asta îmi cer iertare, încă o dată. Dezamăgirile vin din cauza aşteptărilor pe care le avem de la cei din jurul nostru. Dacă nu ai aşteptări, nu eşti nici dezamăgit. Dar acum înţeleg cât e de greu să nu ai aşteptări de la cei pe care îi iubeşti. Abia acum înţeleg cât de mult m-ai iubit. Dacă nu m-ai fi iubit, nu ai fi fost nici dezamăgită de mine.

Ieri, în biserică, am început brusc să plâng văzând o doamnă cu un mărţişor prins la gulerul hainei. M-am gîndit că i-a fost oferit cu drag de fiul sau fiica ei. Şi am realizat într-o secundă că eu nu pot să-ţi mai ofer un amărât de mărţişor pe care tu să-l porţi cu mândrie că e de la mine, aşa cum port şi eu mărţişoarele de la copiii mei. Am fost egoistă şi m-am simţit nedreptăţită, dar doar pentru o clipă. Lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji pentru că azi, de ziua mamei, mi-e mai dor de tine ca niciodată. Dar or să apară doi copii minunaţi care or să-mi şteargă lacrimile cu zâmbetele lor şi or să-mi alunge tristeţea şi or să mă bucure şi or să mă liniştească. Nu mi-e teamă să le arăt că si eu sufăr uneori. Suferinţele mă ajută să cresc şi să fiu mai bună. Vreau să fiu mai bună, pentru mine şi mai ales pentru ei.

Aşa de multe lucruri aş vrea să-ţi mai scriu, dar ştiu că tu le ştii pe toate, pentru că am senzaţia că eşti mereu lângă mine. Aş vrea uneori să te visez, dar nu mi te arăţi în vis. Credeam că eşti supărată pe mine, de-aia nu îmi apari în vise. Dar acum cred că îţi e bine acolo unde eşti şi că nu ai nevoie de nimic. Am avut grijă să facem ceea ce trebuia făcut pentru tine după ce n-ai mai fost, aşa cum am putut şi noi mai bine. Sper că eşti mulţumită de noi, de mine şi de tata. Te rog, ai grijă de tata, mai ales de el. Noi ne descurcăm, dar lui îi e mai greu. Arată-te în visele lui şi transmite-i gândurile tale bune. Încearcă să faci pace şi cu el, pentru că ştiu că între voi au rămas nişte lucruri nerezolvate şi nişte vorbe nespuse. Sau poate că vi le-aţi rezolvat şi nu ştiu eu. Nu am avut curajul să-l întreb niciodată pe tata nimic. Poate că am simţit că nu e treaba mea şi că nu am ce căuta în discuţiile voastre. Poate că nu aş fi putut să ajut cu nimic cu mintea de atunci...

Mi-era sufletul greu când am început să-ţi scriu rândurile astea. Dar acum mi-e uşor şi liniştit. Cred că am făcut ce trebuia, scriindu-ţi aceste rânduri. Poate că o să-ţi mai scriu şi alte rânduri în viaţa asta, sau poate că nu... Lacrimile mi s-au uscat pentru că am primit îmbrăţişări, pupici şi declaraţii de iubire. O fetiţă zâmbitoare, cu ochelari, m-a strîns în braţele ei mici, mi-a spus la mulţi ani de ziua mamei şi mi-a spus că mă iubeşte. Ştie că e singurul cadou de care am nevoie. Un băiat de-acum măricel a făcut exact ca sora lui, cerîndu-şi ieratare că a uitat să facă asta în clipa în care s-a trezit. Un om, departe fizic de mine acum, dar cu sufletul aproape, poate că regretă că nu îmi poate oferi o floare de ziua mamei. Mie, mama copiilor lui...

Mi-e dor de tine, dragă mamă. O să-mi fie dor de tine mereu. Dar te iubesc şi ştiu că şi tu mă iubesti.

Cu drag şi dor,

Fiica ta