A cam trecut un an de la ultima mea scrisoare, dar e drept că nu prea poți scrie o scrisoare cuiva dacă e aproape mereu lânga tine. Ieri dimineață m-am trezit așa, cu niște sentimente amestecate. De ușurare. De grijă. De tristețe. Pe drum spre birou m-am simțit totuși fericită și recunoscătoare. Am avut parte de 7 luni tare mișto, în care le-am cam făcut pe toate: ne-am iubit, ne-am plimbat, ne-am intrat într-o rutină demult uitată, ne-am petrecut timp bun împreună, ne-am plictisit, ne-am regăsit, ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am îngrășat (dă Doamne să și slăbim), ne-am bucurat de copii și de prieteni și de familie, aș zice că ne-a fost bine. În tristețea mea matinală am realizat că, de fapt, ți-ai îndeplinit scopul pentru care ai luat o pauză așa de lungă, ceea ce însemnă că ai fost perseverent. Iar eu am fost acolo și nu te-am lăsat să cedezi. Însă, înainte de toate, cred că scopul principal pentru care ai putut să stai așa de mult lângă noi au fost copiii. Copiii au avut timp să-și redescopere tatăl. Tu ai avut timp să-ți redescoperi copiii. Ați petrecut timp bun împreună. Ai fost acolo și i-ai încurajat. I-ai mai certat pe alocuri, dar i-ai și strâns în brațe. Ai șters lacrimi de bucurie și de tristețe. Ilinca, avându-te alături, a început să iubească voleiul și mai tare. A înțeles de ce trebuie să și muncească pentru școală ca să obțină rezultate bune. Luca, avându-te alături, a încept să capete obiceiuri de bărbat. V-ați uitat împreună la meciuri, ați fost la sală împreună, a înțeles de ce iubești handbalul așa de tare și a început să-l iubească și el. Sunt lucruri pe care doar un tată le poate face cu și pentru copiii lui și tu ai avut privilegiul de a vă petrece așa de mult timp împreună. Și tocmai pentru că a fost așa de mult, ieri am șters lacrimi tăcute de tristețe de pe obrajii lui Luca. Luca, cel care rareori plânge. Ilinca a fost mai curajoasă. Mi-a spus că s-a simțit ciudat fără tine acasă, dar a văzut partea plină a paharului: are canapeaua doar pentru ea și nu o mai cicălește nimeni. Față isteață, doar seamănă cu tine...
Nu-ți face griji, partea ta de pat a fost deja ocupată, nu m-am simțit deloc singură azi noapte. O patrupedă mieunătoare, care obișnuiește să doarmă în ghiveci, s-a gândit că poate mi-e greu singură, așa că a dormit pe perna ta. Să-ți țină locul cald. Încet, încet, intrăm într-o altă rutină. Ne regăsim un echilibru doar în trei, învățăm din nou să ne descurcăm așa. Și ne gândim la tine, cu bucurie și iubire și de-abia așteptăm să vii din nou acasă. Suntem aici. Vom fi mereu aici, așteptându-te, cuminți, să te întorci la noi. Te rugăm, ai grijă de tine!
Cu dragoste,
trei adamești
Se afișează postările cu eticheta Scrisori către tine. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Scrisori către tine. Afișați toate postările
joi, 26 mai 2016
luni, 18 mai 2015
Dear darling, (2)
Nici nu mi-e frig şi nici nu tremur, cum zice Sally Baker în cântecul asta, dar am de făcut o mărturisire: astăzi i-am spus unui alt bărbat că e prinţul meu. Nu a apărut călare pe un cal alb, ci cu o maşină roşie, dar m-a salvat... Şi să vezi întâmplare: chiar tu l-ai adus pe acest bărbat în viaţa mea...
Să o luăm cu începutul... Se făcea că era o minunată dimineaţă de luni, în care de-abia m-am dat jos din pat şi, cu chiu cu vai, am reuşit să nu mă împiedic de pisică până am ajuns la filtrul de cafea. Cu ochii mai mult închişi am făcut o cafea, am băut-o pe repede înainte şi m-am apucat de pregătit sandwichuri, am trezit o fetiţă care nu prea înţelegea nici ea ce caută pe lumea asta, am trezit mai apoi un băieţel care zâmbeşte încă înainte de a deschide ochii. O încântare, mă jur. Împleticindu-ne, şi eu şi fetiţa am reuşit să ieşim pe uşă spre şcoală - servici doar cu vreo 7 - 8 minute întârziere. Nimic grav, crede-mă. A devenit aproape o obişnuinţă ca fetiţa asta şi mama ei să plece târziu de acasă.
Ne-am urcat în maşină, dacă pot să-i spun aşa, căci nu mai arată demult a maşină. După cum bine ştii, e un morman de gunoaie, resturi de mâncare şi conţine multe chestii care n-ar exista în mod normal în autoturismul unei doamne: nişte bidoane goale, jucării, o găleată de plastic, un arc şi câteva săgeţi. Să fiu pregătită, dacă mă atacă cineva în trafic? Pot să scot arcul şi, ca o Xena a zilelor noastre ce sunt, mă războiesc cu oricine mă supără.
Şi cum alunecam noi lin prin trafic, fix la o oră de vârf şi într-o intersecţie extrem de aglomerată, autoturismul doamnei a cedat nervos. A suferit un atac de panică sau ceva asemănător. I s-a oprit motorul şi oprit a rămas. Doamna a încercat din răsputeri să-l pornească, dar acesta nu s-a lăsat îndioşat de eforturile doamnei... Bine că eram aproape de şcoală. Fetiţa a luat-o repede pe jos iar doamna, adică eu, să ne înţelegem, a rămas pe loc să evalueze situaţia. Cum mă găseam în faţa unui aşezământ bisericesc impunător din urbea noastră, am avut o dilemă:
1. Să mă rog la Dumnezeu să pornească maşina (m-am gândit eu că dacă elevilor de clasa a doua li se recomandă în manualul de religie să se roage la Dzeu dacă se pierd de părinţi într-un supermarket, aş putea încerca şi eu să mă rog să pornească motorul)
sau
2. Să sun un prieten.
După ce mi-am cântărit opţiunile preţ de 2 secunde am ales varianta 2. Am sunat un prieten. Pe S. Fiind în faţa bisericii, cred că m-a ajutat puţin şi Dzeu. Pentru că S era şi el în trafic spre serviciu, mi-a spus să stau cuminte că apare în câteva minute să evalueze pagubele. Lui i-au mai trebuit fix 2 minute să-i pună un diagnostic: a decedat pompa de benzină. Mi-a cerut cheia de la maşină şi mi-a urat o zi bună, întrebându-mă, totuşi, ca un gentleman ce este, dacă am nevoie să mă ducă pe undeva cu maşina. I-am zâmbit, i-am mulţumit şi i-am spus că nu e cazul. Şi i-am mai spus ceva: că un prinţ care vine să salveze o prinţesă apare călare pe un cal alb şi nu într-o maşină roşie.
Cu drag,
nevastă-ta
PS: deşi azi am fost salvată de altcineva, tu rămâi tot prinţul meu preferat. Ich liebe dich!
Să o luăm cu începutul... Se făcea că era o minunată dimineaţă de luni, în care de-abia m-am dat jos din pat şi, cu chiu cu vai, am reuşit să nu mă împiedic de pisică până am ajuns la filtrul de cafea. Cu ochii mai mult închişi am făcut o cafea, am băut-o pe repede înainte şi m-am apucat de pregătit sandwichuri, am trezit o fetiţă care nu prea înţelegea nici ea ce caută pe lumea asta, am trezit mai apoi un băieţel care zâmbeşte încă înainte de a deschide ochii. O încântare, mă jur. Împleticindu-ne, şi eu şi fetiţa am reuşit să ieşim pe uşă spre şcoală - servici doar cu vreo 7 - 8 minute întârziere. Nimic grav, crede-mă. A devenit aproape o obişnuinţă ca fetiţa asta şi mama ei să plece târziu de acasă.
Ne-am urcat în maşină, dacă pot să-i spun aşa, căci nu mai arată demult a maşină. După cum bine ştii, e un morman de gunoaie, resturi de mâncare şi conţine multe chestii care n-ar exista în mod normal în autoturismul unei doamne: nişte bidoane goale, jucării, o găleată de plastic, un arc şi câteva săgeţi. Să fiu pregătită, dacă mă atacă cineva în trafic? Pot să scot arcul şi, ca o Xena a zilelor noastre ce sunt, mă războiesc cu oricine mă supără.
Şi cum alunecam noi lin prin trafic, fix la o oră de vârf şi într-o intersecţie extrem de aglomerată, autoturismul doamnei a cedat nervos. A suferit un atac de panică sau ceva asemănător. I s-a oprit motorul şi oprit a rămas. Doamna a încercat din răsputeri să-l pornească, dar acesta nu s-a lăsat îndioşat de eforturile doamnei... Bine că eram aproape de şcoală. Fetiţa a luat-o repede pe jos iar doamna, adică eu, să ne înţelegem, a rămas pe loc să evalueze situaţia. Cum mă găseam în faţa unui aşezământ bisericesc impunător din urbea noastră, am avut o dilemă:
1. Să mă rog la Dumnezeu să pornească maşina (m-am gândit eu că dacă elevilor de clasa a doua li se recomandă în manualul de religie să se roage la Dzeu dacă se pierd de părinţi într-un supermarket, aş putea încerca şi eu să mă rog să pornească motorul)
sau
2. Să sun un prieten.
După ce mi-am cântărit opţiunile preţ de 2 secunde am ales varianta 2. Am sunat un prieten. Pe S. Fiind în faţa bisericii, cred că m-a ajutat puţin şi Dzeu. Pentru că S era şi el în trafic spre serviciu, mi-a spus să stau cuminte că apare în câteva minute să evalueze pagubele. Lui i-au mai trebuit fix 2 minute să-i pună un diagnostic: a decedat pompa de benzină. Mi-a cerut cheia de la maşină şi mi-a urat o zi bună, întrebându-mă, totuşi, ca un gentleman ce este, dacă am nevoie să mă ducă pe undeva cu maşina. I-am zâmbit, i-am mulţumit şi i-am spus că nu e cazul. Şi i-am mai spus ceva: că un prinţ care vine să salveze o prinţesă apare călare pe un cal alb şi nu într-o maşină roşie.
Cu drag,
nevastă-ta
PS: deşi azi am fost salvată de altcineva, tu rămâi tot prinţul meu preferat. Ich liebe dich!
duminică, 3 mai 2015
Dragul meu, (1)
"Let's Never Stop Falling In Love"
Ştiu că nu eşti un romantic incurabil, nici eu nu sunt, pentru noi lucrurile sunt simple... Dar mai ştiu că, undeva în adâncul sufletului tău, ai să-mi înţelegi dorinţa de a-ţi scrise scrisoarea asta...Periodic, mă trezesc fredonând melodia asta care ne place amândurora. Pe care o ascult aşa, jumătate de zi, fără oprire, apoi uit de ea o vreme... De dimineaţă m-am trezit plângând, perna era udă, sufletul mi-era sfâşiat. Am înteles repede că fusese doar un vis... Rareori visez urât. Cred cu tărie că visele sunt o proiecţie a sufletelor noastre şi a realităţii cu care ne înconjurăm. Când nu-i visez pe copii, te visez pe tine. De cele mai multe ori visele sunt plăcute.
M-au întrebat copiii tăi ce visez eu când visez urât. De regulă visez că păţesc ei ceva şi eu nu îi pot proteja... Azi noapte însă am visat că ai plecat de lângă noi, într-o altă lume. Îmi amintesc doar că ţipam şi te strigam şi nu înţelegeam că e adevărat... Nu puteam să înţeleg ce trebuia să fac şi nu puteam să înţeleg cum aş putea eu să traiesc eu fără tine...
Ştiu, a fost doar un vis... Şi ştiu şi de unde mi se trage. De la afurisita aia de Anatomia lui Grey. Ultimele două episoade vizionate aseară alături de prietena mea Andra m-au marcat, deşi n-am vărsat lacrimi amare vizionându-le. Încă mă mai întreb de ce l-au omorât ăia pe bietul Derek. :))) Cum mă mai uit eu la serialul ăsta dacă nu mai e Derek în el???
Însă de dimineaţă, în timp ce alergam, îmi revenea obsesiv în minte visul de azi noapte... Am rămas totuşi cu o întrebare: ce mă fac eu dacă mori înaintea mea? Te rog, nu-mi fă asta. Nu sunt pregătită încă şi o s-o iau personal :))
Cu drag,
nevastă-ta
I wish a falling star could fall forever
And sparkle through the clouds and stormy weather
And in the darkness of the night
The star would shine a glimmering light
And hover above our love
Please hold me close and whisper that you love me
And promise that your dreams are only of me
When you are near, everything's clear
Earth is a beautiful heaven
Always I hope that we follow the star
And be forever floating above
I know a falling star can't fall forever
But let's never stop falling in love
When you are near, everything's clear
Earth is a beautiful heaven
Always I hope that we shine like the star
And be forever floating above
I know a falling star can't fall forever
And let's never stop falling in love
No let's never stop falling in love
And sparkle through the clouds and stormy weather
And in the darkness of the night
The star would shine a glimmering light
And hover above our love
Please hold me close and whisper that you love me
And promise that your dreams are only of me
When you are near, everything's clear
Earth is a beautiful heaven
Always I hope that we follow the star
And be forever floating above
I know a falling star can't fall forever
But let's never stop falling in love
When you are near, everything's clear
Earth is a beautiful heaven
Always I hope that we shine like the star
And be forever floating above
I know a falling star can't fall forever
And let's never stop falling in love
No let's never stop falling in love
M-au întrebat copiii tăi ce visez eu când visez urât. De regulă visez că păţesc ei ceva şi eu nu îi pot proteja... Azi noapte însă am visat că ai plecat de lângă noi, într-o altă lume. Îmi amintesc doar că ţipam şi te strigam şi nu înţelegeam că e adevărat... Nu puteam să înţeleg ce trebuia să fac şi nu puteam să înţeleg cum aş putea eu să traiesc eu fără tine...
Ştiu, a fost doar un vis... Şi ştiu şi de unde mi se trage. De la afurisita aia de Anatomia lui Grey. Ultimele două episoade vizionate aseară alături de prietena mea Andra m-au marcat, deşi n-am vărsat lacrimi amare vizionându-le. Încă mă mai întreb de ce l-au omorât ăia pe bietul Derek. :))) Cum mă mai uit eu la serialul ăsta dacă nu mai e Derek în el???
Însă de dimineaţă, în timp ce alergam, îmi revenea obsesiv în minte visul de azi noapte... Am rămas totuşi cu o întrebare: ce mă fac eu dacă mori înaintea mea? Te rog, nu-mi fă asta. Nu sunt pregătită încă şi o s-o iau personal :))
Cu drag,
nevastă-ta
Abonați-vă la:
Postări (Atom)