De unde ai luat-o?

Când cineva îți pune o asemenea întrebare, te gândești că este vorba despre vreun obiect. Dar nu, nu e chiar așa întotdeauna.
Aseară stăteam cu Luca în pat și povesteam diverse. Din când în când se auzea Ilinca vorbind și cântând. Era la duș. Noi trăgeam cu urechea. Cântăreața iese de la duș, se schimbă iute și vine să ne prezinte o coregrafie inventată în timp ce se spăla. Deodată, Luca întreabă:
- Mami, de unde ai luat-o p-asta?
- De la maternitate, răspund eu ușor nelămurită.
- Hm... Ciudat, zice el, chiar pare că ai luat-o de la circ. Mă gândeam că a fost vreo ofertă, sau ceva asemănător...

Regulamentul școlii, sacoșa de la supermarket și-o culoare

Ordinea e ușor aleatorie, dar toate au o logică. Pentru o mai bună înțelegere, am să redau mai jos un dialog purtat la telefon cu soțul meu:
- Ce faceți, băieți? întreb eu ușor absentă, deoarece mintea-mi era la o treabă de serviciu.
- Bine facem, răspunde dânsul serios. Citim regulamentul școlii, să aflăm dacă Luca are voie să poarte cămăși roz la școală.
- Dar de unde are Luca atâtea cămăși roz? întreb eu, devenind puțin mai atentă la conversația telefonică.
- Păi din mașina noastră de spălat, zise dânsul calm.
Brusc, mi-am amintit cum am pus eu la spălat, pe lângă multe rufe albe,  o sacoșă de cârpă, de la un anume supermarket cu siglă roșie. Deci da, Luca are multe cămăși roz pe care le poate purta la școală. Norocul meu e că alea din mașină nu sunt singurele. Dar, cu siguranță, sunt cam jumătate din cămăsile pe care le are el. Partea mișto e că acum amândoi băieții meu au și soșete asortate. Lui Luca îi vor fi chiar necesare, pentru că o cămașă roz trebuie musai asortată cu niște șosete roz, nu?

Trăiască rozul!

Mami, sunt dezamăgit de mine

Ce te faci când îți spune copilul de aproape 13 ani asta? Ce îi spui să îl încurajezi? Cum îl faci să înțeleagă că nu stă treaba chiar așa? E greu pentru un părinte să audă asta. E tare greu și vine ca un pumn în stomac... Asta mi-a spus mie fiul meu aseară, printre lacrimi șiroind tăcute pe obraji, că și-a dorit tare mult să se califice la faza națională a concursului de geografie, că a muncit cât a putut el de mult, că s-a străduit să facă ce a putut el mai bine. Și totuși nu i-a ieșit... De ce nu i-a ieșit? De ce a greșit pe alocuri, deși poate că găsea răspunsurile corecte dacă se concentra și mai mult? Că doamna de geografie, pe care el o iubește, a investit timp și încredere în el. ”Mami, chiar sunt dezamăgit de mine...” Nu e deloc ușor să auzi așa ceva de la copilul tău. Deși simțeam că o să vină destăinuirea asta, tot m-a luat pe nepregătite. Am avut senzația că mă sparg și că trebuie să mă adun cu fărașul de pe jos. Am avut o clipă de tăcere în care m-am străduit să-mi găsesc cuvintele potrivite. Am încercat să fiu convingătoare. Am încercat să îl încurajez. Să-i explic că, în primul rând, trebuie să fie mândru de el că a încercat. Că trebuie să fie mulțumit de el că a ales să se pregătească pentru un concurs, în loc să-și piardă timpul aiurea. Că a învățat lucruri care îi vor fi de folos pe viitor. Că noi îl îubim la fel de mult și că suntem la fel de mândri de el. Poate că uneori nu e bine să încurajez stabilirea unor standarde prea înalte. În ceea ce-l privește pe Luca, el și-a stabilit singur standardele înalte. Poate că e și vina mea că nu l-am pregătit deloc pentru un eșec. Nu știu decât că azi am un copil dezamăgit. Dar mai știu că e un luptător și că, de mâine, se va concentra pe obținerea unor victorii mici care îl vor ajuta să-și revină.

Secretele unei petreceri în pijamale reuşite

Ingrediente: 5 domnişoare cu vârste cuprinse între 10 şi 13 ani (ingredientele nu-s chiar aşa de greu de procurat, musai însă să fie prietene de cel puţin 4 ani)

Motivul petrecerii: nu există.

Condimente:
- un stadion unde se poate ascunde, măcar o vreme, un tătic uşor depăşit de numărul de fete din casă (7, dacă punem la socoteală şi pisica)
- un frate mai mare care este antrenat mental să nu audă nimic în jurul lui, dacă aşa decide el, care poate suporta cu stoicism absolut orice tip de zgomote; de asemenea, trebuie să fie dispus să stea cuminte pe un fotoliu ore în şir, pentru a nu deranja petrecăreţele care i-au luat cu asalt chiar şi camera lui;
- un coş de rufe murdare, neacoperit, unde se poate ascunde pisica; (Alternative: un balcon, o canapea în spatele căreia se poate strecura patrupedul sau diverse zone unde participantele la petrecere nu pot ajunge, cum ar fi fundul subpatului)
- o mamă dispusă să se joace de-a cateringul, precum şi angajarea fratelui mai mare pe post de ajutor bucătar şi ospătar (munca prestată de acesta trebuie să fie din categoria "voluntariat");

Câteva secrete pentru reuşita petrecerii:
- multe produse pe bază de zahăr şi nişte junk food; (observaţie: când mănâncă se face linişte în casă, aşa că orice minut de linişte se plăteşte cu mâncare)
- telefoane smart, cel puţin unul pentru fiecare participantă la petrecere;
- o conexiune foarte bună la internet care face faţă mai multor utilizatori în acelaşi timp, pentru că unele jocuri presupun utilizarea intensă a whatsapp-ului; (deşi credeam că a noastră e foarte bună, tot a crăpat de vreo două ori şi am fost nevoită să o resuscitez prin restartarea modemului)
- saci de dormit pentru concursuri de sărituri prin casă, care, de preferinţă, să aibă loc după ora 22:30, precum şi capacitatea celorlaţi de a asculta un cântec tâmpit, cântat de vreo 300 ori în aproximativ jumătate de oră;
- nişte vecini deosebit de răbdători sau surzi de-a dreptul;
- un pat matrimonial încăpător şi o saltea gonflabilă;
- mingii de diferite dimensiuni, care pot fi bătute ore în şir;
- un var care se desprinde cu greutate de pe pereţi;
- o condiţie fizică bună care să te ajute să faci faţă ridicărilor repetate de pe canapea, după ora 12 noaptea, în speranţa că poţi convinge participantele la petrecere să închidă ochii şi gura;
- nişte părinţi care au nevoie de puţine ore de somn, precum şi un tătic dispus să se trezească primul pentru prepararea cafelei;
- capacitatea celorlaţi oameni din casă de a urmări o mişcare browniană continuă, fără a fi afectaţi de aceasta.

Vă rog, dacă mai aveţi astfel de secrete, nu ezitaţi să le împărtăşiţi. În curând ne vine rândul din nou pentru găzduirea unui astfel de eveniment pentru că Ilinca are o gaşcă de gagici care practică destul de petrecerile în pijamale. Vă mulţumim pentru atenţie şi vă dorim o duminică liniştită!

Dragă Ilinca, (6)

Ieri a fost ziua în care mi-ai spus, printre lacrimi și muci, că tu nu vrei să te duci acasă, după școală. Am simțit vorbele astea ale tale ca pe un pumn în stomac, dat cu furie de cineva care mă urăște. Mi-aș dori să nu auzi niciodată o astfel de vorbă de la fiica ta. Și mi-aș mai dori să fi fost prima și ultima oară când am auzit așa ceva de la tine. Cum bine ți-ai dat seama și singură, făcând acel exercițiu de imaginație, nu e așa vreo mare scofală să pleci de acasă. Eu n-am să uit curând cum povesteai ce ai face tu dacă ai pleca de acasă, cu lacrimile șiroind pe obraji. Pentru că, pe măsură ce povesteai, îți dădeai seama că nu e o idee chiar așa de bună să pleci de acasă... Ești un copil deștept și poți mai mult de atât. Și pentru noi, părinții tăi, e important să realizezi singură care ar putea fi consecințele alegerilor tale. Viața o să te pună față în față cu situații diverse în care primul tău impuls ar putea fi să te ascunzi. Doar că fuga nu e o soluție și nu are ce să caute pe lista opțiunilor tale. Sunt convinsă că ieri ai înțeles și asta. Te rog să ții minte ziua de ieri. Și, de fiecare dată, să îți amintești că noi, mama și tata, te iubim necondiționat. Și vom fi aici, lângă tine, până la sfârșitul vieții noastre.

Fiecare vârstă e o provocare. Și pentru tine și pentru mine. Tu mă ajuți să devin un om mai bun. Nu e ușor să fii părinte, dar e frumos. Pentru că pot și eu să cresc o dată cu tine. Pot să devin un om mai bun. Pot să îmi depășesc limitele. Nu doar voi, copiii, puteți învăța ceva de la noi, adulții. Și noi adulții putem învăța de la voi, copiii. Trebuie doar să vrem, și unii și alții. Sâmbătă am ales să ne plimbăm 200 de kilometri pentru a le face galerie colegelor tale mai mari de la volei, în loc să lenevim pe canapea într-o zi friguroasă. Poate că eu aș fi ales leneveala, dar am considerat că ar fi mai bine să mergem, să privim și să analizăm cum va fi viitorul tău, dacă alegi să mergi la volei în continuare. Și să fim acolo, alături de niște copii desptepți, care preferă să își consume energia într-o sală de sport.  Pentru că noi, părinții tăi, îți vom respecta alegerile și te vom susține și te vom ajuta să fii mai bună. Te-am văzut cât de concentrată ai urmărit cum jucau colegele tale un pic mai mari. Și te-am văzut cât de iute ai țâșnit de pe bancă să te bucuri alături de ele când au câștigat. Și mi-am dat seama că a meritat plimbarea și că tu ai învățat ceva. Faptul că au pierdut al doilea meci nu mi s-a părut un lucru chiar așa de rău, cum spuneau ceilalți că ar fi. Da, poate că au ratat o șansă. Dar nu a fost ultima. Faptul că o să le vezi în continuare la sală, la antrenamente, e o lecție. Despre perseverență și curaj. Despre cum nu trebuie să te lași descurajată de un eșec. Mi-aș dori ca ori de câte ori te simți descurajată să încerci să nu lași frica să te cuprindă. Ci să te întrebi de ce ți-e frică. Ce rău ți se poate întâmpla. Când simți că te cuprinde teama, adu-ți aminte de ce îți place să joci volei. Alungă din minte imaginea unui eșec. Înlocuiește-o cu imaginea unui atac reușit. Cu imaginea unei victorii. Spune-ți că VREI, POȚI, ȘTII. E ușor să lași frica să te cuprindă, dar frica e neproductivă, te epuizează fizic și psihic. Mai bine te gândești la calitățile și atuurile tale.

Și nu uita că toți patru formăm o echipă. Ne susținem, ne încurajăm, ne bucurăm împreună, suferim împreună, găsim soluții împreună. Trebuie doar să vrem.

Cu încredere,
mama

Ilinca cea sadică :)

Feriti-va din calea ei! Sub zâmbetul ăla angelic, sub aerele de domnişoară, sub aparenţa unui copil cuminte, se ascunde un sadism feroce.

In minunata dimineaţă de luni a acestei săptămâni, m-am dus la ea in cameră s-o trezesc, ca de obicei. Ea e foarte constantă dimineaţa, în sensul că niciodată nu vrea la şcoală, nu vrea sa se dea jos in pat, are o moacă morocănoasă si e nesuferită. Cu atitudinea asta am învătat sa traiesc. Doar ca orice zi de luni aduce "drăgălăşenia" fiicei mele pe culmi nebănuite. Aşa că in dimineata zilei de luni din aceasta saptamana, ducându-mă eu curajoasă s-o trezesc, am auzit-o pe distinsa domnisoara şoptindu-mi printre dinţi: "Pleacă de-aici, că-ți învinețesc un ochi!" Neştiind dacă să râd sau să plâng, am ales să-l chem pe tati in ajutor :)

In această dimineaţă, pentru că ne-am decis să nu mergem la scoala si la serviciu, ci sa plecam la plimbare, nu m-am mai dus sa o trezesc, gandindu-ma ca fiica mea o sa doarma mai mult. In timp ce-mi beam cafeaua, bucurându-mă că nu mai am un câine pe care să-l plimb cu noaptea-n cap, cum are vecina mea Elena de la 2, numai ce-o văd apărând pe fiica mea cu părul vâlvoi, la 6:45, spunându-mi, furioasă:
  "Mami, nu mai pot să dorm, latră într-una o potaie pe afară!" (Bobo, iart-o, te rog, că te-a făcut "potaie")
"Pai nu recunosti sursa zgomotului, Ilinca?" intreb eu amuzata si usurata in acelasi timp ca nu sunt eu ținta furiilor matinale, in aceasta dimineata.
"Bobo e? Nu-i nimic, cand o sa vina in vizita la noi, o sa-l tund, pentru ca m-a trezit!"
"N-ai vazut ca e tuns deja?" intreb eu.
"Nu-i nimic, atunci o să-l tai, o să-l fac cârnați si o sa i-l dau lui Moro să-l mănânce!" (Pentru cine a deschis mai târziu televizorul, Moro e pisica noastră)

Asadar, e periculoasă! Fugiți din calea ei, cât mai puteti!

Mama ei, mama lui, mama lor

Mama le face pe toate. Mama le stie pe toate. Mama e oricand, oriunde. Mama e un fel de Superman. Cand mama are doi copii, cumva si-ar dori sa se multiplice. Si poate ca uneori reuseste si asta. De data asta n-am putut sa ma multiplic. Am putut doar sa ma impart.

Ieri am fost mama ei. Am condus 400 de km. Am stat 16 ore pe drumuri. Am fost acolo pentru ea. Am facut galerie. Am crezut in ea. Mi-am inclestat falcile de emotie. Am sters muci si lacrimi. Am sarit in sus de bucurie. Am zambit, am tresarit, am trait pentru ea. M-am intrebat cand a crescut atat de mult. Cand a capatat aerele alea de domnisoara. Era fetita mea cea mica, care rareori facea ceva fara mine,

Ieri am fost, printre picaturi, si mama lui, Am probat incaltari. L-am indesat in cabine de proba cu un teanc de jeansi in brate. Am petrecut timp impreuna. Am vorbit. Am fost cu el la un film nerecomandat copiilor sub 15 ani. Am fost o mama iresponsabila pentru ca n-am citit afisul filmului. Mama mai si greseste uneori. Si cand greseste, mama da explicatii. M-am intrebat cand a crescut si asta atat de mult. M-am bucurat ca stie ce inseamna sa fie acolo pentru sora lui. L-am incurajat pentru ca vroia sa renunte la olimpiada de matematica. I-am adus aminte ce inseamna o promisiune, i-am explicat de ce ne tinem promisiunile.

Azi sunt mama lui. dupa cateva ore chinuite de somn, am baut o cafea de ieri, Am pregatit micul dejun si ma pregatesc sa ii fiu sofer. Merge la olimpiada de matematica. Si apoi am promis ca-l scot la o ciocolata calda.

Azi sunt si mama ei. De-abia astept sa-i aud glasul. De-abia astept sa o vad acasa. Si pentru ca ieri am promis un hanorac ca al meu, azi o sa mai dau o fuga si pana la mall, sa i-l iau. Cateodata, pe viitor, o sa fim imbracate la fel. Cu un hanorac gri, cu Minnie Mouse.

Sunt mama lor. Am o durere de cap care-mi aduce aminte de asta. Sunt mama lor si sunt fericita. Pentru ca m-au ales sa le fiu mama.

Dragă Ilinca (5),

Astăzi m-ai sunat plângând, când ai ieşit de la şcoală. Din nou... Amândouă ştim că nu e prima oară. Şi nu va fi nici ultima. Aşa de tare m-am învăţat cu miolăielile şi vaietele şi supărările tale, că nu-mi mai sare inima din piept de la primul suspin pe care îl aud în telefon, încă înainte de a auzi un "Bună, mami". Să ştii, draga mamii, că nu mi-a fost deloc uşor să mă obişnuiesc cu plânsetele tale. La început sufeream cot la cot cu tine. Apoi a fost o vreme când mă enervam groaznic să te aud plângând. Mai apoi mă distram teribil, de-abia aşteptam să aud ce te mai supăra aşa de tare încât să boceşti cu lacrimi de crocodil. Acum nu-mi mai e nicicum să te aud suspinând la telefon. În zilele în care plângi când mă suni, să ştii că simt că o să mă suni plângând. Ascult curioasă şi liniştită care-i motivul lacrimilor. Şi încerc să-ţi combat calmă toate fricile şi temerile şi supărările, mai mult sau mai puţin îndreptăţite.

Dar astăzi, draga mea, astăzi ai reuşit să mă laşi puţin fără replică. Păi bine măi mami, dar chiar nu mă aşteptam să te aud plângând pentru că erai supărată pe tine, pentru că nu ai fost atentă şi ai greşit la concursul de la mate. Ilinca mamă, ai mai crescut puţin azi, să ştii. Să plângi de ciudă că n-ai fost atentă e o noutate, şi pentru mine, dar şi pentru tine. Lacrimile de azi m-au făcut să înţeleg că a început să-ţi pese. M-ai luat pe nepregătite. De-abia mă învăţasem cu gândul că nu prea îţi pasă de şcoală, de concursuri şi de note. Şi să ştii că n-a fost uşor deloc să mă resemnez. Şi tu, ce faci, iubita mea? Îmi dai peste cap universul şi echilibrul la care cu greu am ajuns! Dar stai liniştită, faptul că a început să-ţi pese nu poate decât să mă bucure. Nu-ţi face griji pentru mine, o să mă învăţ repede cu Ilinca mea cea nouă. Nu, nu o vreau pe cea veche şi nepăsătoare înapoi. Nu o aduce înapoi, asta nouă mi se pare mai mişto. Mai ales pentru că, pentru prima dată în viaţa asta a ta de şcolăriţă, ai reuşit sa obţii punctaj maxim la un concurs. Ştiu că te-ai concentrat şi mai ştiu că ai avut şi putin noroc. Dar norocul şi-l mai face omul şi cu mâna lui, să ştii. Ilinca cea veche s-ar fi panicat că nu ştie răspunsul la ultima întrebare şi ar fi lăsat întrebarea fără răspuns... Dar Ilinca asta nouă şi mişto şi-a zis că mai bine bifează răspunsul la nimereală. Şi uite c-a avut noroc.

Tare mi-e dragă Ilinca asta cea nouă care e curajoasă, care se enervează de ciudă, care pleacă de acasă trei weekenduri la rând, care are opinii pe care şi le susţine cu argumente bine punctate, care citeşte cu plăcere câte o carte din când în când, care îşi face temele fără să mai sară cinci exerciţii la rând. Şi totuşi, mi-e dragă şi Ilinca aia care s-a trezit dimineaţă miorlăindu-se că nu vrea la şcoală, la concurs, la Focşani la meciurile de volei. Le iubesc pe amândouă, dar parcă puţin mai mult pe asta mai nouă şi mai mişto.

Te pupă mama, Ilinca dragă! Să te distrezi weekendul ăsta cu colegele tale de la volei. Şi nu uita, n-ar fi rău deloc să-i faceţi doamnei o bucurie şi să câştigaţi şi voi un meci!

Cu drag,
mama

După 20 de ani

Adică după 20 de ani de la terminarea liceului, nu a clasei întâi, să ne înţelegem. Ocazie cu care fiecare dintre voi, care mai ştie câte ceva din matematică şi care mai credea că încă am 25 de ani, o să se prindă exact care e vârsta mea reală. Fuck, m-am dat de gol!!!

Acum, că am dat cărţile pe faţă, pot să vă spun ce mişto e să îţi regăseşti colegii de liceu după 20 de ani. Copiii mei sunt uşor uimiţi pentru că de 3 zile whatsappul meu bâzâie mai des decât al lor iar eu pierd mai mult timp cu telefonul în mână decât ei. Cu marea lor majoritate n-am mai vorbit de zece ani, adică fix de la ultima noastră întâlnire. Probabil că din cauza vârstei, întâlnirea asta s-a estompat uşor din mintea mea. Cu alte cuvinte, ca să fiu delicată, abia dacă îmi mai amintesc cine a participat la ea. Dar acum, încet - încet, încep parcă să-mi aduc aminte aproape perfect cine cu cine stătea în bancă, cine cu cine era mai prieten. Musai să şterg praful şi de pe sertarul unde am stocat amintirile despre profesori. Pare destul de greu, dar poate că până în mai, când o să aibă loc întâlnirea oficială, o să reuşesc să-mi amintesc şi de alţii, în afară de dirigă, profa de română, proful de biologie şi profa de sport :)))

Cu această minunată ocazie din viaţa mea, azi după amiază am decis să sap în cele 3 sertare cu poze. Poze de-alea vechi, pe alocuri decolorate şi de o calitate dubioasă. Am găsit un teanc, considerabil, de poze din tinereţile mele. Ce tineri eram, dar ce mişto suntem acum! Şi, în timp ce eu scotoceam frenetic în sertarele cu pricina, ce credeţi voi că găseşte fiica mea pe acolo??? N-o să ghiciţi în vecii vecilor!!! Fix carnetele mele de note din şcoala generală şi din liceu. Ce bine că eram un fel de tocilară şi n-am reuşit să mă fac prea tare de râs în faţa copiilor mei! Am înţeles într-un final de ce mi-am tocit coatele pe băncile şcolii atâţia ani. După 20 de ani!

Deci, da, după 20 de ani e mişto să-ţi regăseşti colegii!

Un Crăciun de neiutat

Sau despre cât pot fi eu de toantă. Sau despre cum mi-am pierdut propriul cadou de Crăciun.

Se făceam că acum câteva săptămâni fiul meu mi-a dăruit ultimii lui bani din pușculiță pentru a-mi cumpăra singură cadoul de Crăciun. A zis că lui îi e greu să ajungă la magazinul cu pricina, așa că mă roagă pe mine să-mi iau talismanul - băiețel de la Pandora. Să-mi amintească mereu de el, așa cum îmi amintește de Ilinca fetița pe care o port cu drag pe brățară.

Așa că, mamă ascultătoare ce sunt, m-am dus cuminte la magazim, mi-am comandat cadoul dorit, după vreo săptămână l-am și luat din magazin, l-am verificat și l-am pus la loc în punguță. Și punguța în geantă. Și apoi în debara. Și apoi într-o pungă, alături de alte cadouri, pe balcon. Și apoi sub brad. Și apoi gata. Pentru că, în dimineața de Crăciun, pe când toți despachetau cu nerăbdare, am început și eu să despachetez. Și ce să vezi?! Suprizăăăăă!!!! Punguța mea era GOALĂ!!! Am zis că o fi alunecat cadoul prin jurul bradului. Și am început să caut. După o vreme am realizat că îmi caut cadoul degeaba. Este rătăcit prin alte părți. De necaz am început să lăcrimez. Înduioșat, Luca a venit la mine cu alți bani. Să-mi iau alt cadou. Pe care i-am refuzat. Explicându-i că dacă sunt toantă trebuie să-mi asum consecințele.

Măcar copiii nu îi pierd. Și nici telefonul. Și nici portofelul. Cadouri de Crăciun tot o să mai primesc. Sper. Sau poate că nu l-am pierdut eu?! Poate mi l-a luat Moșul?!