Tristeţe

Nu, nu noi suntem trişti. Eu sunt chiar fericită că se aud iar voci cristaline de copii prin casă, că tare mi-a mai fost dor de ei. Şi ei sunt fericiţi că sunt acasă, evident că le era dor de mama lor. Trist e doar motanul Moti al lui bunicul. Cică azi de dimineaţă a intrat în casă şi s-a urcat direct în patul unde doarme Luca. Şi a găsit patul gol. Apoi s-a dus fuguţa în patul unde doarme Ilinca. Şi ăla era tot gol. Apoi a verificat din nou patul lui Luca. După ce s-a convins că prietenii lui nu mai sunt acolo, s-a aşezat în mijlocul camerei şi a început să miorlăie, uitându-se lung la bunicul... Într-un final s-a consolat cu o porţie de joacă prin zapadă cu celălalt prieten al lui, câinele Nero...

Dor de ei...

Mi-e dor de ei. Abia aştept să mă duc mâine după ei şi să-i aduc acasa. E casa pustie fără ei. Mi-a plăcut pustietatea în primele 3 seri, dar azi de dimineaţă nu mi-a mai plăcut. Mă uit la ştiri de trei zile-ncoace, mă deprimă şi mă enervează. Nu ştiu de ce mă uit, sincer. Am citit o carte siropoasă. Am mâncat porcării. Am lenevit. Am vorbit la telefon. Nu m-am văzut cu nicio prietenă. Am bântuit prin magazine. Am plătit facturi. Astăzi am de gând să gătesc. Deci mi-e dor de ei şi nu mai am răbdare până mâine, când îi aduc acasă...

Cercetasii din tara Luanei

Treaba asta cu cercetasii a inceput ca o joaca. Poate si din dorinta mea de a-i indruma si spre alte activitati, de a-i convinge ca e bine sa cunosti oameni noi si sa incerci sa faci lucruri noi… Habar n-aveam cu ce se manca cercetasia asta. :) Intai am zis ca o sa-l trimit doar pe Luca sa incerce acest gen de activitate. La prima intalnire am aflat ca poate merge si Ilinca. Sigur ca ea, reticenta si mult prea legata de fustele mamei ei, a refuzat initial. Prima oara a mers tematoare. A fost atenta mai mult la mama ei, care se invartea si ea pe acolo, decat la activitatile pe care le faceau ceilalti copii. Lui Luca i-a placut din prima. Pe jumatate din copii ii cunostea de la clubul de astronomie si de la scoala. Asa ca nu s-a simtit stingher deloc. Lui i-a placut din prima si a zis ca se mai duce. La urmatoarea intalnire Ilinca n-a vrut sa mai mearga. Dar am trimis-o mai mult cu forta. Si a venit incantata acasa. Si uite asa a inceput aventura noastra printre cercetasi…

Am apreciat, initial, oamenii care fac asta. Care sunt plini de energie si de voie buna, care au tot timpul povesti frumoase de spus, care au rabdare sa ii asculte pe fiecare in parte si pe toti deodata.

Ulterior, am inceput sa caut informatii despre cercetasi si cercetasie. Am descoperit ca au si legi, despre care le-au vorbit copiilor inca de la inceput. Sunt frumoase, reprezinta principii de viata sanatoase pe care ar trebui sa le urmam cu totii. Ii invata sa fie loiali, sa-si respecte cuvantul dat, sa fie utili si sa-si ajute semenii, sa fie prieteni, sa fie ingaduitori, sa duca o viata sanatoasa, sa iubeasca si sa ocroteasca natura, sa fie buni cu animalele, sa-si respecte parintii si sa fie disciplinati, sa fie credinciosi, curajosi si increzatori in puterile lor, sa iubeasca invatatura si nu in ultimul rand sa faca o fapta buna in fiecare zi, oricat de neinsemnata ar parea ea. 

Ieri au facut prima excursie impreuna. Si am avut onoarea sa fiu si eu invitata. :) Si m-am dus pentru ca si eu merit cate o plimbare din cand in cand, nu? Pentru ca nu as fi vrut sa-i pun lui Luca in carca responsabilitatea de a avea grija de sora cea mica. Pentru ca mi-am dorit ca Luca sa se bucure din plin de excursia asta. Si pentru ca si pentru mine a fost o ocazie buna de a-mi petrece timp alaturi de copiii mei, facand alte lucruri pe care le facem de obicei. Si pentru ca am vrut sa-i cunosc pe oamenii alaturi de care copiii mei isi petrec timp in fiecare sambata dupa amiaza si nu numai.

Am avut cu totii o zi minunata. Am descoperit copii buni, cuminti si frumosi. Am descoperit copii alaturi de care imi doresc sa fie si copiii mei. Am descoperit copii care stiu sa fie prieteni unii cu altii, care stiu sa lucreze in echipa, care stiu sa imparta orice cu ceilalti. Mi-au parut ca o familie, o familie frumoasa. Liderii i-au indrumat frumos pe tot parcursul zilei. S-au jucat tot felul de jocuri, au facut patrule, au rezolvat enigme, au invatat ce au de facut daca se ratacesc in padure, au invatat cum se acorda primul ajutor in cazul unei fracturi, s-au dat pe o tiroliana, au vizitat o pestera si o cetate, s-au dat cu saniile pana nu i-au mai ascultat picioarele, au mancat prajituri la cofetarie si au baut ceai, au mai dezlegat niste enigme, desi erau rupti de oboseala, au spus bancuri si povesti horror, s-au jucat cu lanterna pe intuneric si s-au bucurat de o zi minunata. Aproape niciunul nu a adormit pe drumul de intoarcere, desi erau franti. Nici macar Ilinca, s-a tinut tare pana la final. Cand am ajuns acasa, la o ora la care ai mei ar fi dormit demult, Ilinca s-a trantit epuizata pe canapeaua din sufragerie si a cugetat. “Mai merg in excursie cu cercetasii!!!”

Asadar, multumim, oameni buni, ca ne-ati primit in echipa voastra. Multumim pentru rabdare si devotament, multumim pentru entuziasmul de care dati dovada. Eu, mama lor, multumesc pentru fiecare moment in care s-au intors acasa imbujorati si fericiti, multumesc pentru rabdarea de care dati dovada pentru a cunoaste fiecare copil in parte, multumesc pentru momentele in care Luca-cel-domol vorbeste mai repede decat sora lui pentru ca are chestii interesante de povestit dupa fiecare intalnire cu temerarii si multumesc pentru ca acum Ilinca de-abia asteapta intalnirile cu lupisorii si nu se mai vaicareste ca nu vrea sa faca lucruri noi si sa cunoasca oameni noi :)

Copilarie

Zapada asta le-a adus multa bucurie si le-a dat multe idei. Nu ca n-ar avea idei si fara zapada. :) Astazi ne-am dus la bunicul la tara pentru ca am reusit sa scoatem masina din zapada si pentru ca e vacanta. Aia de saptamana trecuta nu s-a pus :) Si vacantele sunt facute pentru a sta cu bunicul, desigur. Evident ca bucuria a fost mare pentru ca le place foarte tare la bunicul. Si pentru ca bunicul are un motan adorabil, cred ei. Motanul nu cred ca are aceeasi parere despre ei, evident. Mai vedem noi cat de zgariati or sa vina acasa peste cateva zile. Asa ca au pornit la chinuitul motanului. Intai, l-au aruncat intr-o zapada mare de vreun metru, asa, sa vada daca animalul poate sa inoate, sau sa se salveze singur, sau ceva. Cand s-a trezit bietul de el in ditamai zapada, a inceput sa miorlaie urat la ei, de parca ii certa :) Apoi, s-au hotarat ca e totusi simpatic motanul si s-au gandit ca poate nu o sa-i mai placa sa doarma in varful patului. Asa ca un tunel si un adapost in zapada ar fi tocmai solutiile de rezerva cele mai potrivite. Si agreate de bietul animal. Au muncit vreo ora la constructiile in zapada. Luca sapase un tunel in care intra el pe jumatate, Ilinca facuse o grota mai micuta. Pentru ca, intre timp, se certa si cu un caine mai mare decat ea care se incapatana sa o linga pe fata si sa se aseze doar in calea ei, lucruri care au ingreunat munca asidua. Dupa care au inceput sa se certe si sa-si scoata ochii, asa ca sora cea mica a intrat val - vartej in casa, plina de zapada. Bunicul a inceput sa o alerge cu o matura sa o scuture, eu dupa ei incercad sa-i explic omului ca nu se mai marita fata daca o "mangaie" cu matura. Si zau ca n-am chef s-o tin langa mine pana la adanci batraneti. Desi ea n-ar avea nimic impotriva, va asigur. In timp ce noi ne alergam unul pe altul, motanul razbunator s-a strecurat in casa, s-a urcat in varful patului si a prins un motan de plush pe care l-a baloshit, l-a scarmanat si l-a purtat in gura peste tot. Drept razbunare, probabil. Cand am terminat-o de deszapezit pe Ilinca si ne trageam si noi sufletul, s-a hotarat si fratele mai mare ca treaba in zapada s-a incheiat, asa ca a facut curat la locul de munca si a intrat si el in casa plin de zapada. Iar a inceput alergatul cu matura, scuturatul si uscatul hainelor pe soba. Iubim iarna si eu si tata din pricina acestor insiruiri de operatiuni obositoare care ne lasa fara aer pana cand le terminam de facut... Apoi o ciorba buna, o tocana cu mamaliga si un somn de pranz binemeritat au incheiat prima parte a zilei. Dupa care eu m-am facut nevazuta si am plecat la mine acasa unde pentru ca trei zile am de gand sa fac fix NIMIC. Urati-mi spor la treaba, deci!!!

Dialoguri cu Ilinca

Redau mai jos un dialog cu fiica mea, purtat adineauri la telefon:
 - Ilinca, de ce nu m-aţi sunat şi pe mine astăzi când v-aţi trezit?
- Pentru că după ce ne-am trezit am avut alte treburi şi ne-am făcut lecţiile şi acum ne uităm la "Nea Marin miliardar" în reluare.
- Câte lecţii ai făcut?
- Doar trei pagini, sper că nu te superi, pentru că astăzi nu am avut PREA chef. Pa! ...
No comment. Scurt şi la obiect.

 Şi mai am unul, de aseară:
- Mami, cu câţi de I se scrie cuvântul viitor? întreabă.
- Păi hai să despărţim în silabe să vedem, zic eu plină de elan. Să vedem: VI-I-TOR. Câţi de I auzi?
- Unul.
- Hai, măi, mami, ia încearcă şi tu. - VI-I-TOR, zice ea. Aud un I, zice ea râzând şugubăţ.
- Măi, cum să auzi doar un I, tu nu auzi că sunt doi?
- Ba nu. Eu aud un I. Auzi, da ce e ăla "viitor", mami? Ce înseamnă "viitor"? (întrebare pusă doar ca să-mi distragă atenţia de la subiect, desigur. Fiindcă nu vroia să-mi dea dreptate cu I-urile alea...)
End of story.

 Dialoguri din astea avem cu zecile, pe zi. Păcat că atunci când pot să-mi adun gândurile, nu mi le mai amintesc.

Ştiţi cântecul ăla?

... ăla cu "Ninge iar! Cad fulgi din cer! Ninge iar pe strada noastră. Ninge iar şi este ger, E mai frig ca-n frigider!Ninge iar!" Tra la laaaaaaaa!!! Da, asta fredonez eu de când m-am trezit. Şi, cunoscându-mă îndeajuns de bine, asta o să fredonez mai toată ziua... Deci da, ninge iar. Şi bate vântul. Şi e iarnă. Şi totuşi e ceva ce nu înţeleg: de ce e lumea disperată că ninge iar? Pentru că e iarnă, trebuie să ningă. Îmi aduc aminte de nişte ierni de când eram copil, când era zăpadă la fel de multă, veneam de la şcoală şi ne dădeam pe ghiozdan în loc de sanie. Şi se rupeau ghiozdanele mele de piele una - două. Şi nu înţelegeau părinţii mei de ce se rup aşa repede. Şi-mi mai amintesc de momentele când se oprea circulaţia maşinilor pe străzi şi nu circulau decât autobuzele. De care ne prindeam şi ne lăsam traşi cu sania sau cu patinele. Şi ce distracţie era! Şi nu ştia nimeni de coduri portocalii, galbene şi roşii. Şi nimeni nu se panica. Pentru ca era iarnă şi era normal să ningă. Acum de ce nu mai e aşa de normal?

Prima victorie a zilei

Am reusit sa ajung la birou!!! Cu putina greutate, inotand pe alocuri in nameti, gafaind de zor si cu mucii siroaie, am ajuns. Ceea ce va doresc tuturor!

Rugile le-au fost ascultate...

De vineri, de cand au auzit ca o sa fie cod portocaliu, au inceput sa se uite lung si cu speranta in priviri pe geam.
- Cat e ceasul?
- 6 jumate zic eu.
- Nu ninge, iar au gresit astia de la meteo, au zis ca incepe codul portocaliu la 6. E 6 jumate, de ce nu ninge? intreba un baietel pe nume Luca
- Ai rabdare, o sa vina si zapada.
- Nu cred, iar au mintit astia...
Seara, cand au vazut ca ninge au inceput sa topaie. Si sa se roage. Sa tina codul ala portocaliu macar doua zile, sa se inchida scolile. Sambata dimineata i-am surprins uitandu-se lung pe geam indata ce s-au trezit. Sa verifice daca mai ninge. Aseara la culcare, cand sa ies din camerele lor, iar fuguta la geam. Sa verifice daca mai ninge. Azi de dimineata au decis ca sigur maine nu merg la scoala, sigur sigur se inchid scolile. :) Pe la pranz suna tati. Si le da vestea cea buna. Desigur, el, care e la o distanta considerabila de noi, a aflat primul ca maine scolile sunt inchise. Tipete si urale de fericire. Topaiala. Iar strigare de fericire. Multumiri Celui de sus ca le-a ascultat rugaciunile. Iar topaiala. Iar tipete. Acum, din 10 in 10 minute sunt intrebata: mami, asa-i ca nu culcam mai tarziu asta seara? Ca maine e luni dar noi nu mergem la scoala. Tra-la-la-la. :)

Doamne, ce bine e sa fii copil si sa te bucuri atat de sincer. Eu ma bucur de bucuria lor. Ce frumos e sa fii mama unor copii care se bucura atat de sincer de zapada asta, de codul asta rosu - portocaliu. Ce frumos e sa fii mama unor copii care au bujori in obrajori dupa o portie zdravana de stat in zapada. Ce frumos e sa fii mama unei fetite care nu se mai opreste din vorbit si cantat pentru ca maine nu merge la scoala. Ce frumos e sa fii mama unui baietel care sta cuibarit pe canapeaua din sufragerie si citeste linistit si bucuros pentru ca maine nu merge la scoala. Ce frumos e sa fiu mama lor! :)

A mai trecut un an

A mai trecut un an, aproape, de cand n-am mai trecut pe aici. N-am mai trecut pe aici de lene, din lipsa de timp, de inspiratie si chef. Pacat, n-am consemnat lucruri importante din viata noastra... Sa incerc un rezumat ar fi greu... Suntem bine, mai mari, mai frumosi desigur, unii dintre noi mai slabi, muuult mai slabi decat anul trecut pe vremea asta, mai destepti si mai cuminti :)

Am reusit sa o mut pe Ilinca la aceeasi scoala cu Luca, ceea ce e minunat pentru mine si incomparabil mai bine pentru ea. E mult mai fericita, ii place mai mult si nu se mai vaita dimineata ca nu vrea la scoala decat daca e cazul sa faca front comun cu fratele ei. Luca s-a hotarat ca e prea mult pentru mine sa fac teme cu doi copii, asa ca a facut progrese mari, isi face temele singur, e responsabil, rar uita cate ceva legat de scoala. Lucreaza si suplimentar, citeste foarte mult si isi vede de ale lui fara sa ma solicite prea mult. Dar cand ma solicita, trebuie sa-mi scot cartile mele vechi si sa ma documentez. Acum studiez intens gramatica limbii romane. Plus ca, daca a vazut ca a mai aparut un copil in casa care scrie urat, s-a hotarat ca e cazul sa scrie frumos. In clasa a IV-a. Asadar, mai trag speranta ca si Ilinca o sa scrie frumos. :) Ilinca e responsabila. Nu uita teme decat foarte rar, se straduieste sa-si indrepte greselile si e muncitoare. Dar nu are rabdare si uneori nu are incredere in ea. I se pare ca nu intelege, intra in panica si plange. Sunt delicioase momentele cand facem lectii pentru ca plange. :) Nu intelege ce explica mami, una - doua incepe sa bazaie. O apuca nervii, nu mai intelege nimic, ma apuca nervii sa o vad scriind printre lacrimi si muci. O trimit sa se calmeze, ea incepe mai rau si printre lacrimi si suspine imi spune ca ea nu plange. Aham, poate am eu halucinatii. Cand ne aude certandu-ne, apare Luca. Sa o salveze pe sora lui din ghearele mele. Dialogul incepe tot timpul la fel: "Ilinca, pot sa-ti dau un pupic?" Ii da un pupic pe frunte. Pe mine ma umfla rasul si ma dau doi pasi in spate. "" Ilinca, ce nu intelegi? Lasa ca-ti explic eu, ai sa vezi ca e usor." Acum doua seri i-a explicat in trei minute care-i treaba cu imprumutatul unei zeci atunci cand faci scaderi. Sincer, aceleasi explicatii ii dadusem si eu. Doar ca am folosit alte cuvinte. Se pare ca ei vorbesc aceeasi limba, pentru ca Ilinca a inteles imediat. Si a mai lucrat si 20 de scaderi, bonus de la mami. Le-a executat fara greseala. Nu a fost prima oara cand Luca a facut-o sa inteleaga lucruri pe care eu nu am reusit sa i le explic pe intelesul ei. Deci exista solidaritate in familia Adamescu :)

Cu toate bazaielile si lacrimile si suspinele, Ilinca e totusi delicioasa. Dialog de saptamana asta:
- Ilinca, ce note ai luat azi?
- Nu stiu, am uitat.
Peste 3 minute:
- Ilinca, ce nota zici ca ai luat azi?
- Tu n-auzi ca nu stiu? Am uitat.
Peste alte 2 minute:
- Mami, zi repede ce nota ai luat azi.
- Bine, iti spun, daca insisti atat, am luat iar un B la dictare!!! :)
Oh, joy!

B-uri de la scriere se compenseaza cu FBurile de la citit. Pentru ca citeste. Ma bucur ca am doi copii carora le place sa citeasca. De fapt, in ultimul timp citim toti 3 foarte mult. Ne-am facut abonamente la biblioteca si vesnic gasesti pe cate unul in casa cu o carte in mana. Suntem o familie de intelectuali, clar. :) Sunt mandra de copilul meu cel mare care ar renunta oricand la un joc pe calculator sau la un desen animat pentru o carte interesanta. Doamne ajuta sa-l tina obiceiul asta! Probabil ca si Ilinca o sa fie la fel.

Oricum, sunt doi copii minunati, care ma fac sa fiu mandra ca sunt mama lor. Care se cearta si se impaca de multe ori intr-o zi. Care fac front comun cand e cazul. Care au grija unul de celalalt cand trebuie. Care inca mai vor sa doarma cu mama lor din cand in cand. Care ma pun la incercare zi de zi. Care ma determina sa invat cot la cot cu ei pentru ca vreau sa ii mai pot ajuta. Am scos de la naftalina cartile de germana, cartile de gramatica si cartile de engleza. Din pacate nu am cari de matematica. Dar acolo muncesc in echipa cu Luca. Nu credeam ca ma mai apuc vreodata sa recitesc "Gramatica limbii romane". Sau verbele neregulate ale limbii germane. :).

Deci, respiram. Si daca respiram, e bine. Ceea ce va dorim si voua. Sa aveti un an spornic si minunat!

astept...

Astept sa se termine cu virusii la noi in casa. Si mai ales astept sa se termine mucii. Astept sa scap de  sacul de gunoi din sufragerie plin cu servetele mucoase. Astept sa nu mai am toata casa plina de servetele folosite. Astept sa scap de mormanul de medicamente de pe masa din bucatarie. Astept sa vina momentul in care nu ma mai duc in fiecare zi la farmacie. A trecut deja o saptamana de cand ne-au invadat virusii si m-am saturat. Intai a inceput in forta Ilinca. Apoi mai timid Luca. Apoi eu, undeva pe la mijloc. Cel mai tare a bolit Ilinca. Eu printre picaturi asa si Luca cel mai putin. Cand sa zicem c-am scapat, au inceput iar mucii. De-aia care, atunci cand stranuta Ilinca, zboara in diverse forme prin cele mai nebainuite locuri. Imi vine sa fac o teorie a mucilor, dar mai bine ma abtin. Poate mai e lume care manaca atunci cand imi citeste aberatiile mele despre muci. Deci, dupa ce va mai spun ca azi m-am enervat si am scos mucii la plimbare prin vant, nu mai scriu acest cuvant. Ma jur :))

Asadar, Ilinca tuseste si ia antibiotic de-o saptamana. A tusit pana a durut-o burtica. A avut bube la nas din cauza servetelelor. A semanat cu Rudolf cel cu nasul rosu toata saptamana. Eu tusesc si suflu nasul si Luca se invarte printre noi. Cand ii era rau - rau sora'sii intr-o zi, i-a spus asa: "Ilinca, desi te tachinez mereu, desi te supar tot timpul si te chinui, sa stii ca eu tot te iubesc si-mi e mila de tine ca esti asa bolnava si te simti asa de rau..." Cum sa nu-i iubesti? :))

Sper totusi ca asta sa fie singura imbolnavire colectiva din sezonul primavara - vara 2013. Ca nu mai mai tin nervii la alta tura de virusi. Asadar, astept sa treaca. Si simt cum incep sa-mi pierd rabdarea. Cat sa mai astept???