Bileţele

Acum două seri, pe când pregăteam pachetele pentru a doua zi, m-am gândit că ar fi frumos să mi-i imaginez zâmbind cand îşi servesc gustarea, la şcoală. Aşa că le-am strecurat la fiecare în ghiozdan câte un bileţel. În care le-am spus că îi iubesc, că le doresc o zi minunată şi că mi-e tare drag de ei când îi văd zâmbind. Ieri, Ilinca a venit la mine la birou, după şcoală, să-mi dea un pupic şi să-mi spună că s-a bucurat foarte mult când a găsit bileţelul.
- De ce mi l-ai scris?
- Pentru că te te iubesc, am răspuns.
- Şi eu te iubesc! Îmi dai un leu să-mi iau ceva?
- Nu, azi nu.
Măcar a încercat... :)

Azi de dimineaţă, când am deschis geanta, am găst şi eu un bileţel. Pe care scria: "Te iubesc! Eşti cea mai bună mămică! Zâmbeşte!" Plus vreo câteva inimioare desenate stângaci... Am să păstrez biletul ăsta... Să îmi aduc aminte, peste ani, de dimineaţa însorită de primăvară în care un petic de hârtie mi-a adus un zâmbet pe faţă şi mi-a reamintit că e important să mă bucur de fiecare zi în parte, aşa cum vine ea... Aşadar, azi va fi o zi minunataă în care am să zâmbesc!

Mulţumesc, draga mamii!

D-ale Ilincăi (2)

Dis de dimineaţă, în maşină, doar Ilinca vorbeşte. Eu şi Luca suntem somnoroşi şi nu prea vorbăreţi, ca atare ea are loc să se desfăşoare în voie şi-i turuie gura, ceva de speriat...

La primul semafor roşu:
- Mami, cine a inventat dragostea?
- Ei, asta-i bună, nu ştiu.... Dumnezeu! zic eu mândră de răspunsul meu.
- Corect! Pentru că el i-a creat pe Adam şi Eva, care se iubeau!!!

La următorul semafor:
- Mami, de ce se cheamă fructul ăla "fructul pasiunii"?
- Hm... Habar n-am. O să mă documentez şi o să-ţi răspund deseară!

Ce bine că în Buzău e trafic puţin la 7 jumate şi ce bine că nu prindem decât maxim 2 semafoare pe roşu până ajungem la şcoală... Cine ştie cu ce dileme mă mai confruntam de dimineaţă, când de-abia reuşuesc să-mi articulez corect numele... :)

Aşadar, de ce se cheamă fructul ăla fructul pasiunii? Somebody? Anybody? Îndrăzniţi, dacă ştiţi răspunsul...

Jurnal de cercetas (2) - 1 martie 2014

Am sa incep povestea despre intalnirea de 1 martie cu sfarsitul: copiii, in jur de 20 la numar, asezati intr-un cerc, au fost rugati sa descrie intr-un singur cuvant aventura zilei de ieri. Am auzit cuvinte frumoase: bucurie, frumoasa, tren, superba, daruire, zambete, minunata, fapte bune, ajutor, misto, distractie, briose si chec, emotionanta.

Liderii au hotarat ca de 1 martie ar fi frumos din partea noastra sa aducem putina bucurie unor batrane de la un azil de batrani din Ramnicu Sarat, daruindu-le un martisor si bucurand-le cu zambete sincere de copii. Pentru ca pe batrani nu-i mai baga nimeni in seama, sau cel putin asa mi se pare mie. In vartejul ametitor al zilelor noastre ii uitam. Poate ca fiecare isi aduce aminte de batranii lui de acasa, de bunici si strabunici. Dar de batranii nimanui cine isi mai aduce aminte?

Am pornit plini de entuziasm la ora 7 jumate de dimineata catre gara. Pentru ca ieri am calatorit cu trenul, in gasca. Am avut noroc de-un tren curat, incalzit si cu etaj. Erau cativa copii care nu mai calatorisera niciodata cu trenul, asa ca am vazut fetisoare zambitoare si emotionate, am auzit copii care, de bucurie, vorbeau fara oprire. Dupa ce ne-am facut comozi, prea comozi pentru o calatorie de doar jumatate de ora, dupa ce am impartit si am primit martisoare oferite cu drag si de cei mici si de cei mari, copiii s-au grupat pe patrule si temerarii au primit sarcina zilei: aflarea de informatii despre orasul Ramnicu Sarat: cand a avut lor prima atestare documentara, cine a construit gara orasului, ce personalitati au fost in inchisoarea din oras, ce altceva a mai construit cel care a construit gara, populatia orasului, etc. Ajunsi in gara orasului, am facut cateva poze de grup si am pornit catre azilul de batrani. In drum spre azil am trecut prin piata centrala unde am descoperit un targ de apicultori, am vazut faguri, stupi si multe borcane cu miere, am vazut cum arata costumul de apicultor si am cautat informatii despre oras, intreband cate o persoana mai in varsta. Unii s-au uitat lung la copii si n-au stiu sa le raspunda la intrebari, altii s-au uitat curiosi si au ridicat din umeri. Dar la final au gasit doi domni care le-au raspuns cu incantare la toate intrebarile. Temerarii nostri se adunasera pe langa oamenii aia doi, ii zapaceau cu intrebarile si scriau cu infrigurare raspunsurile. I-am apreciat pe copii pentru ca au fost politicosi, au vorbit frumos, au demonstrat ca-s copii educati. Am fost mandra de ei.

Urmatoarea oprire a fost la biserica de langa caminul de batrani, unde preotul ne-a binecuvantat, ne-a daruit iconite si ne-a spus povestea bisericii: biserica Bagdat, in prezent monument istoric, prima biserica particulara din zona, a fost zidită initial de Dumitraşcu Bagdat în 1753 şi reparată ulterior în 1870 de un strămoş al său.

Si-am ajuns si la caminul de batrani… Recunosc, a fost prima oara cand am pasit intr-un camin de batrani. Credeam ca o sa fie mai usor decat atunci cand am fost la un camin de copii, dar n-a fost… Am plecat plangand si m-am simtit neputincioasa… Am gasit oameni emotionati, cu lacrimi in ochi. S-au bucurat de copii, de energia lor buna, de zambetele lor calde, de glasurile lor voioase, de darurile oferite cu inima deschisa. Am vazut oameni care puteau fi bunicii sau strabunicii nostri si ai copiilor, oameni a caror poveste de viata nu am aflat-o pentru ca timpul a fost scurt, dar parea intiparita pe chipurile lor imbatranite. Mi-a ramas in minte figura unui batran slab si firav care, sub emotia momentului parca devenise si mai mic si mai garbovit, care se uita stingher la noi, cu un zambet pierdut in coltul gurii si care astepta sa primeasca si el un dar... I-am intins o punguta cu ceva de mancare si mi-a parut rau ca nu l-am putut ajuta cu mai mult… Bunicile au primit fericite cartile, pachetelele cu mancare si martisoarele pe care si le-au pus in piept, cu tot cu ambalaj, asa cum avea sa remarce Ilinca mai tarziu si sa ma intrebe de ce nu le-au desfacut intai. Unele dintre ele au vrut sa faca poze alaturi de copii, altele se uitau la ei cu lacrimi in ochi, gandindu-se, poate, la nepotii lor de acasa… Nu am avut puterea sa intreb nimic si nu am avut puterea sa leg mai mult de 2 – 3 vorbe cu fiecare. Pentru ca nu am putut. Am avut un nod in gat tot timpul si am iesit de-acolo cu lacrimi in ochi. Si ma uitam la Luca si la Ilinca si le vedeam chipurile lungi si albe, de emotie. Imi cunosc copiii atat de bine si stiu ca au fost impresionati. De fapt, dupa ce am ajuns acasa, am avut parte de o portie zdravana de plans din cauza Ilincai. Pentru ca i-a fost mila de batranii aia si pentru ca s-a speriat de unii dintre ei. Pentru ca nu intelegea de ce unii erau atat de bolnavi si nu se puteau da jos din pat, pentru ca nu intelegea de ce ei nu mai au casa lor, pentru ca nu intelegea de ce oamenii batrani miros intr-un anume fel, un miros pe care mi-a spus ca inca il mai simte in nas la cateva ore bune dupa ce ne-am intors acasa... Pentru ca pe fetita mea cea mica si pe baietelul meu cel bland ii ingozeste suferinta celorlalti. A fost o lectie de viata pe care sunt convinsa ca o vor tine minte mult timp de aici inainte… La finalul vizitei copiii s-au grupat frumos si le-au cantat imnul cercetasilor, pe care l-au repetat in tren la venire, sub privirile uimite si curioase ale controlorului.

Dupa atata emotie, ne-am gandit ca o prajitura ar fi tocmai buna pentru ridicarea moralului si a glicemiei, asa ca am facut un popas la o cofetarie in centru pentru odihnitul picioarelor.

Si am pornit in pas vioi pe drumul de intoarcere catre gara. Pasii unora dintre lupisori erau chiar prea vioi pentru ceilalti, asa ca am ajuns in gara cu jumatate de ora mai devreme, timp suficient pentru un joc interesant, care a alungat plictiseala si le-a pus la incercare atentia si reflexele. Jumatatea aia de ora a trecut repede si ne-am urcat in tren un pic obositi si, poate, un pic prea galagiosi pentru ceilalti calatori care se uitat curiosi la noi. Pentru ca au facut o fapta buna si pentru ca mi-e tare drag de toti, le-am impartit cele 40 de briose coapte cu dragoste pentru ei cu o seara inainte. Iar o alta doamna le-a impartit feliile de chec facut cu la fel de multa dragoste, tot pentru ei.

A fost o zi frumoasa si emotionanta. Inainte sa ne despartim s-au asezat frumos in cerc si patrulele au raspuns la intrebarile primite initial, despre oras. Au aflat raspunsurile la toate intrebarile de pe lista si sunt convinsa ca au ramas cu ceva informatii despre orasul Ramnicu Sarat.

Am fost mandra de Ilinca pentru ca a fost singura care a retinut ca a vazut doua statui reprezentand doi sfincsi in marime naturala la intrarea intr-o banca. Am fost mandra de amandoi ca si-au facut tema primita cu o saptamana inainte, respectiv un desen cu o fapta buna si o compunere despre cercetasie. Am fost mandra de ei pentru ca au stat in patrulele lor si s-au descurcat singuri. Ieri nu am fost prea mult mama lor, pentru ca nu au aut nevoie de mine. I-am observat cum devin din ce in ce mai putin dependenti de mine, cum cresc si se maturizeaza frumos. Toti copiii au fost entuziasmati, bucurosi, darnici si emotionati. Liderii au fost plini de viata, rabdatori si grijulii. Au dezamorsat mici conflicte, au raspuns cu rabdare la intrebari, s-au jucat cu bucurie si daruire. A fost o zi buna din care fiecare a invatat cate ceva, care ne-a epuizat fizic, dar mai ales emotional si care s-a terminat cu un binemeritat somn de pranz de vreo trei ore.

De ieri, de azi...

Rezumatul zilei de ieri ar fi că nu mai suntem doar doi ochelarişti în familie, ci patru... Am fost la oftalmolog. La mine nu s-a modificat nimic, la ei este miopie cu astigmatism. Dioptriile sunt mici, -0,50 la amândoi, sper totuşi că nu o să se modifice foarte mult în perioada de creştere. Şi mai sper că se vor convinge amândoi că ochelarii trebuie purtaţi, no matter what. Şi mai sper că Ilinca nu o să spargă câte o pereche pe lună. Nu de alta, dar ne paşte falimentul. O să fie perioadă de acomodare cu noul statut, dar ţinând cont de faptul că sunt copiii înţelegători amândoi, sunt convinsă că o sa fie ok. A durat mai bine de-o oră alesul ramelor, o vreme a fost distractiv, apoi a devenit obositor. Ilinca se culcase pe-un scaun, mai avea puţin şi adormea. Luca citea calm pe-un scaun. Doamne, pe copilul ăsta nimic nu-l scoate din ritmul lui! După ce am plecat de acolo rupţi de oboseală şi de foame, s-a petrecut prima criză de nervi, pe fondul glicemiei scăzute din cauză de foame, cred. Că ea nu vrea să poarte ochelari, că e singura din clasă, că or să râdă toţi de ea. Ce se face ea dacă nimeni nu o să vrea să mai fie prietenă cu ea? După o masă copioasă încropită ad-hoc, formată din câteva şnitzele, brusc nu mai era o tragedie purtatul de ochelari... :)
**********************
De dimineaţă, pe când butonam telefonul lui Luca, să-l pun pe silenţios, sunt întrebată de stăpânul telefonului ce caut eu în telefonul lui.
- Caut să văd ce mesaje ai de la gagici, zic eu mustăcind.
- Ce gagici? întreabă el nedumerit, cu cea mai nevinovată şi inocentă privire.
Ilinca răspunde:
- Păi Luca primeşte mesaje numai de la Cosmote, cred că asta e gagica lui... :)

D-ale Ilincăi (1)

Ora 06:45
- Ilinca, te trezeşti?
- ...
- Hai, mami, trezeşte-te!!!
- Nu sunt acasă...
- Unde eşti? Ai ajuns deja la şcoală?
- Nu, sunt la magazin. Cumpăr o ciocolată şi-o mănânc pe toată deodată.

Ora 12:00
- Ilinca, ce notă ai luat astăzi?
- Niciuna... (răspunsul este APROAPE întodeauna acelaşi)
- Las' că şi ieri mi-ai zis că n-ai luat nicio notă, asta până m-am uitat eu în caiet şi am văzut B-ul de la abecedar!
- Păi da, pentru că ieri nu am observat că mi-a pus doamna notă...

Jurnal de cercetas (1)

Weekendul acesta am avut parte de distractie alaturi de cercetasi. Spre bucuria mea de mama, care nu prea a avut vreme sa distreze prea mult copiii, din diverse motive mai mult sau mai putin intemeiate…

Sambata dupa amiaza s-au intalnit lupisorii, plini de energie si voie buna, cu chef de joaca si de vorba. Doamne, ce mai vorbesc! Si ce de galagie fac! Parca par mai multi decat sunt de fapt, cand sunt adunati asa, la gramada, intr-o singura incapere. Inceputul a fost fix ca linistea dinaintea furtunii. Pentru ca i-am gasit pe toti asezati intr-un mare cerc, pe scaune, jucandu-se telefonul – fara – fir. Si aveau nevoie de liniste, sa poata intelege bine cuvantul care se plimba de la o ureche la alta… Ptiu, sa nu va deochi, imi venea sa le spun… Desi stiam eu ca nu o sa dureze prea mult.

Scopul intalnirii a fost sa se imparta pe patrule. Pentru cei care nu stiu, va spun eu care-i treaba cu patrulele astea. Sunt un fel de grupuri mai mici, de cativa copii, care vor desfasura diverse activitati sub supravegherea si indrumarea unui lider. Asa ca cei mici, in functie de afinitati, s-au impartit pe patrule. Patru la numar. Cum ii sta bine oricarui cercetas, au fost pusi la treaba. Fiecarei patrule i s-a inmanat o coala mare de hartie cu scopul de a desena pe ea un steag. De asemenea, fiecare patrula si-a ales un nume, un strigat si un sef. Seful a fost ales prin vot democatic. Am stat si m-am uitat la ei cu cata seriozitate au muncit, cum s-au consultat unii cu altii si ma minunam cum le veneau ideile, una dupa alta. Pe alocuri s-a lasat si cu niscaiva lupisori bosumflati, dar conflictele au fost date repede uitarii, pentru ca aveau o treaba importanta de facut. Dupa o munca asidua de vreo 45 de minute au rezultat urmatoarele patrule: Super Spioanele (aici erau doar fete, banuiesc ca v-ati prins, nu? Cu un steag colorat si o strofa frumoasa, care sa le reprezinte), Patrula Dragonilor (care a avut un steag deosebit, datorita Mariei cea talentata la desen, care a imbinat elemente reprezentative fetelor si baietilor si trei inimioare – rosie, albastra si verde), Dinozaurul de Smarald (cu un strigat – tipat de dinozaur, desigur) si Patrula Bomba (care facea tic tac tic tac booooom). De pe niciunul dintre desene nu a lipsit cravata de cercetas :)

Distractia a continuat cu un joc foarte amuzant. Au fost impartiti in doua siruri indiene si fiecare sir a primit cate o coala mare de hartie. Pe care au desenat, unul cate unul, cate ceva. Au avut timp limitat, cred ca maxim un minut pentru fiecare copil. Care copil trebuia sa continue desenul inceput de copilul de dinaintea lui si tot asa pana au rezultat doua opere de arta deosebite, cu niste povesti ametitoare despre o masina si-o bomba si-un bolovan si-un sofer sau despre un soare care a sfarsit prin a deveni o floare.

Pentru ca printre atatia lupisori s-au nimerit si trei temerari rataciti, Radu s-a gandit sa-i tina ocupati si i-a invatat sa faca noduri. Si ce de noduri, tot felul de modele, cu nume care mai de care mai interesant. Nu-mi pot aduce aminte cum se numeau toate, dar am retinut cate ceva despre nodul opt in urmarire si despre nodul zepelin. Trebuie sa ai ceva rabdare sa faci asta timp de o ora si jumatate. Si mai trebuie sa-i multumesc lui Radu pentru ca acum stiu sa deznod toate capcanele pe care mi le intinde acum Luca prin casa. Aproape ca n-am nevoie de cutit sa tai sforile. :) Sa vad cum o sa ma descurc cand m-oi trezi intr-o buna dimineata cu picioarele legate, sau ceva asemanator…

Din pacare la intalnirea temerarilor de astazi n-am fost in stare sa particip. Am trecut doar o fuga si i-am gasit pe cei mari asezati cuminti in jurul mesei si gata pregatiti sa mai invete sa faca niste noduri. Stiu ca si eu si-au ales patrulele, streagul si seful de patrula. L-am intrebat curioasa pe Luca cate patrule au alcatuit si cum se numesc. Si am aflat ca-s trei patrule: Sarmalele Dansatoare, Patrula Ticnitilor si Zeii Naturii. Astept cu nerabdare pozele, sa le vad si steagurile.

Copiii mi-au demonstrat inca o data ca sunt talentati, plini de idei care de care mai nastrusnice, ca au imaginatie bogata, ca stiu sa se distreze si ca sunt gata oricand. Si pot face toate lucrurile astea bine daca sunt indrumati de oamenii potriviti, care fac asta cu drag si dragoste pentru ei…

Compasiune

De trei zile incoace ma tarasc pentru ca o napraznica de viroza mi-a cam pus capac... Asta este, se mai imbolnaveste omu', chiar si o mama. Ieri, vazandu-ma astia doi ca ma chinui sa respir, sa vorbesc, sa stau in pozitie verticala au stat calare pe mine sa ma pupe si sa ma iubeasca pentru ca sunt bolnava. Ce conteaza ca le-am explicat de zeci de ori ca asa se iau virusii? Lor le lera mila de mine. Cand i-am anuntat ca ma duc sa zac putin, dupa ce imi plimbasem mucii prin casa gatind si aspirand, s-au gandit sa fie buni si darnici si mi-au dat fiecare jucaria de plus preferata, sa nu stau singura in pat. Oh, ce mai copii buni mi-am zis. Intre timp au uitat ca mie mi-era rau, asa ca si-au reluat bunurile obiceiuri de a se certa, racai, parui, chinui, etc. Mai ales ca nici nu prea au avut parte de atentia mea, se plictiseau bietii de ei. Astazi de dimineata, cand au vazut ca gluma se ingroasa si ca mama lor e tot bolnava, s-au hotarat sa fie iar buni. Asa ca Luca mi-a zis: "Cand o sa mergem la tine la serviciu astazi (asa era planul, dar intre timp s-a schimbat si nu ne-am mai dus), sa ne dai o coala de hartie care nu-ti mai trebuie si un pix sa scriem un tratat de pace, sa nu ne mai certam atunci cand tu esti bolnava, sa nu te mai suparam si noi" :) Cum la serviciu n-am mai ajuns astazi, s-a dus la naiba si tratatul de pace. Asa ce acum se continua haraiala. Dar, ca sa nu ma supere prea tare, si-au inchis usa de la sufragerie, sa nu-i mai aud...

PROTEST

"PROTEST: NOI NU VREM LA ŞCOALĂ ŞI VREM MULTĂ CIOCOLATĂ!"

Asta mi-a scris fiica mea de aproape 8 ani aseară, pe o coală de hârtie. Şi a început să se plimbe în sus şi-n jos prin sufragerie cu hârtia în mână. De remarcat pluralul exprimării, pentru că ea e vocea ambilor copii din familie, când e vorba de proteste. Luca stătea pe canapea şi se uita la ea, râzând cu gura până la urechi...
Eu nu mai am nimic de spus.

Tristeţe

Nu, nu noi suntem trişti. Eu sunt chiar fericită că se aud iar voci cristaline de copii prin casă, că tare mi-a mai fost dor de ei. Şi ei sunt fericiţi că sunt acasă, evident că le era dor de mama lor. Trist e doar motanul Moti al lui bunicul. Cică azi de dimineaţă a intrat în casă şi s-a urcat direct în patul unde doarme Luca. Şi a găsit patul gol. Apoi s-a dus fuguţa în patul unde doarme Ilinca. Şi ăla era tot gol. Apoi a verificat din nou patul lui Luca. După ce s-a convins că prietenii lui nu mai sunt acolo, s-a aşezat în mijlocul camerei şi a început să miorlăie, uitându-se lung la bunicul... Într-un final s-a consolat cu o porţie de joacă prin zapadă cu celălalt prieten al lui, câinele Nero...

Dor de ei...

Mi-e dor de ei. Abia aştept să mă duc mâine după ei şi să-i aduc acasa. E casa pustie fără ei. Mi-a plăcut pustietatea în primele 3 seri, dar azi de dimineaţă nu mi-a mai plăcut. Mă uit la ştiri de trei zile-ncoace, mă deprimă şi mă enervează. Nu ştiu de ce mă uit, sincer. Am citit o carte siropoasă. Am mâncat porcării. Am lenevit. Am vorbit la telefon. Nu m-am văzut cu nicio prietenă. Am bântuit prin magazine. Am plătit facturi. Astăzi am de gând să gătesc. Deci mi-e dor de ei şi nu mai am răbdare până mâine, când îi aduc acasă...