Ileana și fotbalul. Episodul 5.

M-am gândit ca poate v-oți fi săturat numai de poze de pe stadioane. Am zis să strecor și-o poză cu Dunărea. Și, în plus, Ileana și Dunărea, împreună cu hanoracul pe care scrie PORC (furat de la copilul mai mic, care nush dacă l-a furat sau împrumutat de la copilul mai mare) arată mai bine decât stadionul. Pe care îl întrezăresc cu greu printr-un geam care cred că a fost șters ultima oară când a plecat din fabrică Pe stadionul ăsta presa stă la cutie. Mă simt puțin ca la zoo, dar poate sunt cârcotașă. Nu mă băgați în seamă Dacă m-ar întreba cineva ca ce animal de la zoo mă simt, aș alege gazela Acuma, unii mai răutăcioși, ar zice (probabil) că aduc a gazelă în prag de pensionare Dar nu plec eu urechea la gura lumii.

Să trecem la fotbal. Habar n-am dacă și ăsta e derby sau nu, dar azi FC Buzău joacă în deplasare, cu Oțelul Galați, în partida contând pentru Etapa a IV-a a play-offului de promovare al Ligii a II-a (sper că este apreciat limbajul elevat, da? M-am străduit, jur ).

Ai noștri sunt pe locul 5 din 6 înainte de meciul ăsta. Au făcut egal cu Dinamo (1-1), egal cu Poli Iași (1-1) și egal cu Unirea Dej (0-0). Hai, că poate azi e cu noroc și ies învingători

Ia, că nici n-a început meciul și se întâmplă ceva interesant. Doi domni flutură două steaguri uriașe pe teren. Alt domn, în mijlocul terenului, ține o tobă maaaaare în brațe, în timp ce al patrulea domn dă cu sete în ea. Ori nu e toba lui, ori și-a amintit cât de tare l-a supărat nevasta înainte de meci. Spectatorii (care nu-s deloc puțini) sunt toți în picioare și aplaudă. Crainicul zice că e cel mai frumos moment din România. Așa o fi, nu-l contrazic. Mie mi s-a părut cel mai frumos momentul când am băut o cafea pe faleză, lângă Dunăre. A mai trecut și o șalupă pe lângă mine, a făcut și niște valuri, doi copii cereau înghețată, trei rațe se legănau pe ape. Aș zice că frumusețea e subiectivă.

Hopa!!! Când să mă vait că nu pot să vă relatez partida minut cu minut (ori tabela e stricată, ori se face economie la curent, ori o mai fi una care merge pe undeva și n-o văd eu), au dat ai lor gol. Am aflat (de la crainic, mulțumesc!) că e minutul 3 abia Hai, că mai sunt măcar 90 pân' la final, mai au timp ai noștri să câștige (sunt o optimistă incurabilă, jur).

Nush ce minut e, dar abia acum m-am prins că scorul e afișat pe afișajul electronic care înconjoară terenul Sunt un fin observator, as zice. Adică mă laud sigură

Pe holul din spatele meu se întâmplă o agitație. Cineva zice ceva de tabelă (deci nu m-am înșelat, chiar e defectă) și altcineva caută o șurubelniță. Aproape că-mi vine să mă duc să le aduc una de la mașină.

Ocupată fiind cu scrisul, nici n-am simțit când s-a scurs prima repriză. E drept, că nici nu s-a mai întâmplat nimic notabil pe teren, dacă nu s-a mai auzit glasul crainicului. Din tribună se mai aude câte un "huo" suav. Nicio înjurătură ieșită din comun. Oameni politicoși la Galați, n-am a le reproșa nimic deocamdată.

Nu, că la pauză tre sa ies din cutia asta și să mă așez undeva, în tribună. Prea frumos cântă oamenii ăștia pe stadion. La cutie nu se simte așa bine vibe-ul spectatorilor. Sunt mulți. E stadionul aproape plin. Cred că nevestele sunt cele mai fericite, nu se mai împiedică de bărbați prin casă. Vopsesc ouăle, frământă aluatul pentru pască și fac drobul în liniște

Fiindcă mi se cam descarcă telefonul, mă văd nevoită să public acest text înainte de finalul partidei. Oricum e transmisă și la TV, deci nu vă e baza în mine pentru a afla deznodământul

Țineți aproape pentru alte cronici spectaculoase ale unor meciuri pe care, cel mai probabil, le puteți vedea și la televizor. Acestea fiind spuse, vă mulțumesc pentru atenție. Dacă ați avut răbdare să citiți până la final, înseamnă că vă plictiseați rău Vă pupă fata! Kisses from Galați!

#IleanaSiFotbalul

Ileana și fotbalul. Episodul 4.

De data asta pe Arena Națională. Mare, frumoasă, mulți spectatori și mult praf pe masa presei. Greșeala mea, că m-am urcat prea sus. N-au mai apucat ăștia să șteargă praful pe ultimele rânduri de mese. Nu-i bai, am șters din greșeală cu mâneca de la geacă. Oricum nu-i a mea

Să revenim la fotbal. M-am pregătit temeinic, m-am informat, am citit articole din presa de profil și m-am uitat la știri. Chiar n-am vrut să mă fac de râs.

Joacă România, în preliminariile EURO 2024. Cu Belarus. Știu că au jucat primul meci în deplasare cu Andorra, că au câștigat ai noștri cu 2 - 0, că victoria a adus 3 puncte și că suporterii români au crezut de cuviință să se facă remarcați printr-o încăierare zdravănă în peluză. V-am zis că mi-am făcut temele înainte de meciul asta, da? Credeați că glumesc?

Nu m-au așteptat ăștia, au cântat imnul când eu încă mai gâfâiam pe scări, da' nu m-am supărat N-am a vă spune mare lucru despre primele 10 minute. Că am fost ocupată să-mi trag sufletul și să fac poze.

Până m-am dezmeticit eu, au dat ai noștri 2 goluri. Minutul 17 și minutul 19. S-au și tăvălit câțiva pe teren, cerând niște faulturi imaginare, ăia de pe margine s-au enervat de vreo câteva ori, mai să dea cu basca de gazon, ăia din tribune au dat cu "huo". Regulamentar. Încă nu au început cu injuriile aduse altor echipe decât cele de pe teren. Poate asta nu-i în programul din seara asta.

La pauză am aflat că există și lift. Mă voi folosi de serviciile lui la partida următoare. Azi nu-mi făcusem numărul de pași

Repriza a doua, cât am apucat sa văd din ea, a fost una politicoasă. N-or fi zis ei pe teren "te rog frumos, dă-mi și mie mingea" și "iartă-mă că ți-am dat la gioale", dar nici nu a fost cu vărsare de sânge.

La meciul ăsta cel mai tare mi-a plăcut echipamentul arbitrilor. Bleu ciel, cu jambiere asortate Și c-am câștigat. Victoria de azi ne-a adus încă 3 puncte. Doamne ajută la mai multe! Hai ai noștri!

#IleanaSiFotbalul

Ileana și fotbalul. Episodul 3.

 Băi oameni buni, am o veste spectaculoasă! A început play-off-ul! Înțeleg că e treabă serioasă și importantă play-off-ul ăsta, așa c-am zis să nu-l ratez. Dacă trece Buzăul în Liga I și eu nu sunt martoră la așa eveniment?

Azi am început bine experiența de spectator. Am găsit loc de parcare pe lângă Arcul de Triumf și-am reușit să urc la masa presei până să fluiere arbitrul începutul partidei. Ah, și-am identificat numaidecât care-s ai noștri și care-s ai lor.

Ăștia la București nu doar că au și scaune la masa presei, dar au și apă și pahare. Se vede că-s la capitală, dom'le! Mai viu p-aci!

Teoretic ar trebui sa țin cu ai noștri. Practic, așa de frumos se scandează în galeria celorlați, că îmi vine să țin cu ai lor. Mă mai gândesc...

Nici n-a fluierat bine omu' negru (adică arbitrul) începutul meciului, că au și început ăștia să se tăvălească pe frumusețea asta de gazon. Nu cred c-au apucat să obosească. Probabil e o tactică de joc necunoscută mie (încă).

Minutul 23. O petardă face poc pe teren. Și-oleacă de fum. O fi revelionul?! Ah, nu e! Sunt doar niște suporteri entuziasmați. Mă entuziasmez și eu

Minutul 29. M-am plictisit. Plimbă ăștia mingea mai mult pe la jumătatea terenului și cam atât. Prea puține șuturi la poartă, dom'le!

Minutul 31. Hai că s-au încins spiritele. S-au apropiat ai noștri de poarta lor. E cu fluierături și huiduieli. Portarul lor (frumos echipament are, așa de mov, că-l văd și turiștii care admiră Arcul de Triumf) apară o lovitură cam anemică.

Minutul 37. Pentru 20 de secunde se mută acțiunea la poarta noastră. Faza se termină când mingea ajunge iar la jumătatea terenului. Din cap în cap, de data asta. Da' fotbalul nu se juca (virgulă întru evitarea cacofoniei) cu piciorul?

Minutul 4o. Se agită un domn de la ai lor, pe marginea terenului, de mi-e teamă să nu facă vreun avc.

Minutul 41. Se produce o schimbare. Mai explodează 2 petarde pe teren. Lor nu le-a explicat nimeni că revelionul nu e în martie?!

Minutul 43. Dau gol ai lor. Explodează încă 3 petarde. Galeria e în delir. Și crainicul la fel.

Minutul 44. Mă uit la tabelă. Scrie 1-1. Să dea naiba dacă am văzut când au dat gol și ai noștri. Oare ce naiba caut eu pe stadioane?

Minutul 45. M-am plictisit. Aș bea o cafea. Nu mai bine mă duc eu la mall?!

PS: aș dori să-mi informez cititorii fideli că a venit mixerul comandat la meciul trecut. E tot în cutie

#IleanaSiFotbalul

Ileana și fotbalul. Episodul 2.

Am fost informată ca azi e derby la Buzău. Așa că am decis să-mi anulez programarea la sală și să merg pe stadion. Gloria cu Unirea Slobozia. Nu știu exact ce naiba e ăla un derby, dar sună foarte important termenul ăsta, așadar n-am vrut să ratez momentul

Probabil că e, din momentul ce meciul se joacă la ceas de seară și au aprins și nocturna

Se vede că mi-am ieșit din mână și n-am mai fost demult pe un stadion, la un meci de fotbal. Abia în minutul 7 (cred), când a dat Gloria primul gol, m-am prins că țineam cu echipa greșită. Hai, că n-a durat așa mult momentul meu glorios de prostie. Bine că au dat ăștia gol repede și n-am rămas proastă chiar 90 de minute

A venit repede și golul 2 al Gloriei. Înțeleg că a fost oleacă de noroc la lovitura de pedeapsă din care s-a marcat. Nu mi-e foarte clar cum reușește un fotbalist să rateze ditamai poarta și să dea fix în bară, dar poate o să înțeleg dacă perseverez și vin mai des pe stadion. Cred că sunt singurul cetățean român care nu se pricepe la fotbal. Oare mai am șanse să ies din negura nepriceperii?

Na, că au dat ăștia și al treilea gol. Eram ocupată să-mi dau o comandă pentru un mixer de bucătărie Dacă la fotbal nu mă pricep, mai am o șansă să mă afirm ca gospodină

Totuși, știe careva de ce sunt vreo doi pe teren cu niște măști pe față? Aduc puțin cu Hannibal Lecter și mă cam sperie

PS: hai ai noștri! (Așa strigă pricepuții care stau lângă mine) Conducem cu 3 - 0. Înțeleg că dacă batem azi și mai batem și în meciul următor, ajungem în play-off. Nici play-off-ul ăsta nu prea știu eu exact ce e, dar cred că e de bine dacă ajungem acolo

#IleanaȘiFotbalul

Ileana și fotbalul. Episodul 1.

 Trei meciuri într-o săptămână. Sau despre cum se pricepe Ileana la fotbal.

Cine mă cunoaște, știe că fotbalul is not my thing. Cumva, mă depășește. Nu prea înțeleg eu de ce 22 de oameni (22 sunt în total, nu?) aleargă după o minge, pe un teren mare, timp de 90 de minute. Totuși, când și când, ajung pe câte un stadion. Mă rog, săptămâna asta am ajuns pe trei stadioane. I got lucky, I guess

La primul meci (Steaua - Anderlecht) m-am dus fiindcă s-a jucat pe Arena Națională. Mă impresionează de fiecare dată când ajung acolo. E mare Cine zice că mărimea nu contează niciodată, minte. Vă zic eu. Sunt momente în viață când contează și mărimea. Așadar, pe Arena Națională mă duc ori de câte ori am ocazia. Fiindca e mare și impresionantă. Am fost și în galerie, am fost și la masa presei. Mi-a plăcut de fiecare dată. Concluzia: mă mai duc Nu contează la ce meci.

Al doilea meci al săptămânii a fost la Ploiești. Pe Stadionul Ilie Oană. Stadionul ăsta are o semnificație aparte pentru mine. Acolo m-a dus, prima oară la un meci de fotbal, omul lângă care am petrecut 20 de ani din viață și cu care am executat 2 copii. M-a dus la un meci al Rapidului, în galerie chiar. Frumos. Mi-a plăcut vibe-ul. Nu știu dacă de vină erau hormonii, gravidă fiind în 8 luni, sau chiar mi-a plăcut meciul. Nu mai rețin, sunt aproape 19 ani de atunci. Și de data asta, la Ploiești, tot într-o galerie am aterizat. A Petrolului. La început m-am simțit puțin stingheră, apoi mi-am dat seama că stau în picioare și țin cu Petrolul La final mi-a părut rău că au mâncat bătaie cu 3 la 1, de la Farul Constanța.

Parcă nu se făcea să ratez fix meciul de acasă al Gloriei Buzău, cu Dinamo. Am zis hai, că n-o fi foc, merg și la ăsta. Sigur - sigur trei meciuri într-o săptămână nu au ucis pe nimeni. Și m-am dus. La masa presei. Care e doar o masă. Nu are și scaune, pentru jurnaliști Așa că am coborât frumușel în tribună. Nu știu ce tribună, că mi se pare inutil să rețin care tribuna întâi, care e tribuna a doua. Nu-s chiar atât de toantă și știu, totuși, care sunt peluzele pe un stadion Meciul nu m-a dat pe spate. Înțeleg, din ce discută "specialiștii" din jurul meu, că se joacă prost. Concluzia: data viitoare când ajung pe stadion la Gloria mă duc în galerie. A echipei adverse. Pedeapsă pentru că masa presei nu are și scaune

Am decis că mă mai duc pe stadioane, nu neapărat pentru fotbal, ci pentru oameni și pentru experiența în sine. Îmi place inventivitatea scandărilor. Îmi place să îi văd pe tații care își duc băieții la un meci. Îmi place să urmăresc reacțiile sincere ale copiilor. Îmi place vibe-ul galeriilor. Îmi place să ascult discuțiile celor din jur. De fiecare dată mă intrigă cât de pricepuți sunt absolut toți la fotbal. Oare o să ajung și eu, vreodată, să mă pricep la fel de bine ca ei? Vă țin la curent cu progresele pe care o sa le fac. Promit. Până una alta, hai ai noștri!

PS: îmi explică și mie vreun specialist în ale fotbalului de ce galeriile strigă scandări împotriva unei echipe care nu e pe teren? Că eu nu reușesc să înțeleg de ce galeria Stelei striga de rău la adresa lu' Dinamo, deși se juca un meci împotriva unor belgieni. Și de ce galeria Petrolului striga de rău la adresa Stelei, deși jucau împotriva lu' Farul Constanța.

PPS: Na, că m-am luat cu scrisul și am ratat golul victorios Gloriei. Da' îmi place cum se bucură copiii de lângă mine

#IleanaSiFotbalul

Simțuri

O aud. O simt. O miros. E neschimbată. Nu am nevoie să o văd. Nici n-aș avea cum. E neagră, ca și întunericul care mă înconjoară. Îi simt mirosul. Se au țipetele prietenilor ei. Unele mai ascuțite, altele mai lungi, unele mai scurte și înfundate, altele aproape isterice. Se ceartă și se împacă pe lângă ea. Se tânguiesc, ca mai apoi să înceteze brusc, așa cum au început. Îmi pare că au mereu chef de ceartă. 

Mă liniștește doar faptul că o știu acolo. O aud cum se izbește sacadat, dar ferm. Parcă mă ceartă că n-am mai venit să o văd de ceva timp... Parcă îmi spune ce a mai făcut de când ne-am văzut ultima oară... Niște lumini pâlpâie în zare și străpung negura nopții, rupând monotonia întunericului, la distanțe aproape egale. Le număr în șoaptă. Sunt 7. O cifră magică. Eu și ea, prietene vechi care se bucură de fiecare întâlnire. Noi două, aproape un întreg.

Inima mi-o ia repede, la goană. Fix ca o inimă veșnic îndrăgostită. Mi se face un gol în stomac, de emoție. Ultima oară când am văzut-o era înghețată, furioasă și aproape singură. Doar vântul îi ținea companie. Acum, parcă se pregătește să-și primească prietenii în vizită. E calmă și îmbietoare, vrea să mă ademenească în mrejele ei. Dar nu e nevoie, eu o iubesc oricum și mi-e dor de ea mereu...

Respir adânc. Vreau să nu uit clipa asta. Sunt fericită.

#PovesteDespreMare #DorDeMare #DorDeDucă

Împotrivire

 împotrivire sf: 1 Opoziție. 2 Piedică. 3 Contrazicere. 4 (Îlv) A face (a sta în, a fi cu) ~ A se opune. 5 (Rar) Întrecere cu cineva. 6 (Rar) Obținere a unei potriviri.

În ziua de ieri toate  păreau să mi se împotrivească. Eu am renunțat demult să mă mai lupt cu forțele pe care nu le văd și nu le pot controla. Totuși, erau lucruri care trebuiau făcute. Și acțiuni care trebuiau să se întâmple. Cum ar fi să se termine clasa a opta. Să se desfășoare o festivitate de premiere. Să se petreacă un banchet. Chestii programate și organizate din timp. Care s-au și întâmplat, până la final. Cu greutate. Cu răbufniri. Cu lacrimi. Cu ceva suferințe îngropate, care ies când și când la suprafață și ne lovesc ca o ploaie furioasă și rece de vară.

Prima care a cedat am fost chiar eu. A fost cu lacrimi șiroaie, cu dor și cu aduceri aminte, în fața unei copile. A mea. A fost cu vorbe răutăcioase față de un om care îmi e mereu acolo. Al meu. Singura lor vină a fost că s-au aflat în preajma mea. A fost cu regrete, cu scuze și cu recunoștință.

A doua care a cedat a fost chiar copila. Cu un machiaj care nu corespundea, cu lacrimi care au spălat machiajul. Cu demachiat. Cu machiat din nou. Cu ”nu mai merg la niciun banchet, o să fiu cea mai urâtă de acolo, stau acasă și gata”. După ce am îndepărtat primul strat al furiei - machiajul care nu ieșea, am descoperit adevărata cauză. Același dor ca și al meu, aceleași suferințe ca la mine.

Amândouă ne-am reîntors la o altă vară, de acum trei ani. Cea mai grea vară din viața noastră. Pe care credem că am reușit să o îngropăm adânc, așezând peste ea zi după zi, clipă peste clipă, om peste om. Așezând peste ea o nouă viață. Dar care iese la suprafață cu aceeași furie, care ne lovește, de fiecare dată, cu aceeași forță. 

A treia care a cedat a fost mașina. Cam pe când eram deja cu 45 de minute întârziere. 😄 Nici nu vreau să mai povestesc despre felul în care mergeam cu 40 de km la oră, cu pedala de accelerație apăsată până la podea.

Totuși, am reușit. Spre seară s-a așternut ușor și timid, liniștea. Copila s-a distrat. Machiajul a ieșit. Nu, nu a fost cea mai urâtă. Și nici n-a stat acasă. A reușit chiar, cu niște ajutor, să înalțe preț de vreo 5 metri și lampionul. Care s-a oprit într-un copac, sub privirile noastre amuzate. 😋

Am terminat, pentru a treia oară în viața mea, clasa a opta. Nu îmi amintesc mare lucru despre momentul când am terminat eu clasa a opta, însă nu am cum să uit zilele în care cei doi copii ai mei au terminat-o. Imagini, momente și chipuri rămân întipărite în minte. Emoții amestecate sunt dovada vie că suntem oameni. Că ne bucurăm, că suferim, că trăim. 

Ziua de ieri a fost cu de toate. Cu îmbrățișări, cu noduri în gât, cu privi înlăcrimate, cu zâmbete timide, cu mulțumiri și recunoștință. Suntem vii. Suntem. Și, pentru asta, suntem recunoscători.

Panică. Panica mea. Nu vreau să dezamăgesc.

Am inima cât un purice și pulsul a luat-o razna, e pe undeva pe la sută. De vreo oră tot încerc să mă liniștesc și nu reușesc. Nu mai sunt în mișcare acum. M-am oprit. Stau liniștită pe-o canapea și mă uit lung la o masă pe care sunt așezate, ordonat, niște chestii. 

Judecând la rece, văd niște obiecte: ghivece mari și mici, pietre și câteva tablouri.

Judecând cu inima, văd niște obiecte care au suflet, deși par neînsuflețite.

O mână de oameni, vreo patru la număr, s-au străduit și au însuflețit niște obiecte, așa cum s-au priceput ei mai bine. Au pictat, au cusut, au pirogravat. Au pus acolo energie bună, talent, răbdare și dorința de a face bine și de a ajuta.

Ei bine, aici intervin oamenii cu numărul cinci și șase. Numărul cinci se va strădui să vă demonstreze, prin intermediul fotografiilor, că obiectele astea au un suflet. Iar al șaselea, respectiv subsemnata, foarte panicată la momentul vorbirii, va trebui să găsească modalitatea potrivită ca obiectele astea să ajungă la alți oameni, respectiv la voi, ăștia de vă pierdeți vremea să citiți ce scriu pe-aici. Și nu vreau să dezamăgesc. Dacă nu reușesc?!

Ne mai despart fix 2 zile de momentul în care voi porni un soi de campanie umanitară. Noi toți ne vom uni forțele să strângem niște bani care îi vor fi de foarte mare ajutor lui Mario, un băiețel blonduț, de-o șchioapă despre care am scris mai mult și aici, în cealaltă casă a mea, care-mi găzduiește textele. Timp de două săptămâni voi încerca să vă conving că e nevoie de un sat întreg să crești un copil. Sper că voi, satul meu, vă veți aduna pe lângă noi și nu ne veți lăsa de izbeliște. 

Până mă apuc eu de treabă, voi puteți să dați un like la pagina de Facebook a celui de-al treilea copil al meu, Asociația Youth 4 Future, fiindcă acolo se va desfășura acțiunea. Și un share la postarea asta. 

Totuși, am o dilemă: oare Youth 4 Future n-o fi al cincilea copil al meu, dacă pun la socoteală pisica și câinele? :) Hai că m-am mai relaxat puțin scriind postarea astea. Aproape că îmi vine să fac niște glume.

Sunt bine. Suntem bine. O să fim bine. Vom face un bine.

Și eu sunt un părinte singur

Da, știu, azi e ziua poeziei. Suflet sensibil cum mă știți, vă aduc la cunoștință că astăzi este și ziua părinților singuri. Și asta mă sensibilizează mai mult decât poezia. Pentru că ȘI eu sunt un părinte singur. Sigur, am urechi care să mă asculte când am nevoie să fiu ascultată. Și am brațe în care să mă refugiez când simt că nu mai pot. Am oameni pe care mă pot baza la orice oră din zi și din noapte. Dar tot părinte singur sunt. Pentru că, într-un final, deciziile îmi aparțin. Și, uneori, deciziile astea trebuie luate în câteva minute. Și atunci urechile care mă ascultă și brațele care mă cuprind nu mai există. Existăm doar noi trei: eu și copiii mei.

Am căutat pe Google mai multe informații, mai ales cifre. Și m-a lovit o informație, citită chiar pe Wikipedia: că în România numărul familiilor monoparentale nu este cunoscut cu exactitate. La o primă căutare, nu am găsit nicio statistică mai recentă, dar poate că, mânată de emoție, am fost prea superficială în căutări. 

Conform unui studiu întocmit de Institutul Național de Statistică (despre care habar n-am când a fost întocmit), în România: 

- 84,5% din nucleele familiale monoparentale sunt de tipul "mame cu unul sau mai mulți copii", restul de 15.5% fiind "tați cu copii” 

- din totalul nucleelor familiale cu copii (4.260.609), nucleele monoparentale reprezint mai mult de o cincime (20,1%); 

- nucleele familiale monoparentale dețin 13,4% din totalul nucleelor familiale, fiind repartizate între mediile de rezidență diferențiat, 7,7% în mediul urban și 5,7% în mediul rural;

În spatele acestor cifre seci se ascunde câte o poveste, de cele mai multe ori tristă. Niciun cuplu, când pornește pe drumul vieții, nu ia în calcul varianta de a se transforma într-o familie monoparentală. Totuși, lucrul acesta se întâmplă, mai des decât am vrea, iar societatea încă ne privește cu retincență sau compasiune.

Una dintre conștientizările mele cele mai dureroase, din noua mea viață, a fost când am realizat, cu adevărat, că sunt un părinte singur. Nu a fost alegerea mea, tocmai de aceea mi-a fost foarte greu să-mi accept acest statut. Mi-a fost frică. Cred că a fost aspectul care m-a speriat cel mai tare în noul meu statut. Doi ani jumate mai târziu îmi este frică, în continuare. Mult mai puțin, dar frica tot există acolo, cuibărită adânc în sufletul meu. 

Diferența dintre cele două momente (cel de acum doi ani și jumătate și prezent) este că acum am învățat să conviețuiesc cu ea. Ne tolerăm și încercăm să ducem o viață pașnică împreună. Sigur, din când în când ea alege să depășească niște limite și intră cu bocancii în rutina mea zilnică, fără nicio invitație și fără niciun avertisment. Și atunci îmi vine să mă fac mică, mică, într-un colț. Aș vrea să fug undeva departe, să nu o mai simt. Uneori o fac, pentru scurt timp, după ce trece pericolul. Alteori îmi imaginez cum o împing la locul ei, cu toată forța. Există și o parte bună a conviețuirii noastre: existența ei în viața mea mă motivează să merg mai departe. Pur și simplu nu vreau să o las să mă învingă.

Acum, azi, nu îmi mai e greu să admit că sunt un părinte singur. Dar, ca să ajung aici, a fost o luptă pe care, cu mândrie, spun că am câștigat-o. Așa că, de ziua părinților singuri, îmi îndrept spatele și merg cu încredere înainte.