Clipe

Sa nu ma uit la ceas.
Sa nu stiu in ce zi a saptamanii suntem.
Sa privesc cerul si norii minute in sir.
Sa ascult valurile fara sa ma plictisesc.
Sa pot sa povestesc povesti cu Luca si Ilinca fara sa fiu stresata ca am si altceva de facut.
Sa stau jumatate de ora cu Luca la o terasa, sa privim oamenii pe strada si sa incercam sa ghicim care e turist si care e localnic.
Sa o pot privi pe Ilinca distrandu-se la un antrenament la care participa de placere si nu pentru ca trebuie.
Sa il vad pe Luca depasindu-si limite fizice si sa realizez inca o data ce barbat puternic o sa fie.
Sa cantam doua cantecele stupide toata saptamana, din care unul inventat de Ilinca intr-o dimineata, pe toaleta.
Sa adulmec marea.
Sa pot inota nestingherita.
Sa am o ora in fiecarea dimineata doar pentru mine.
Sa stau la taclale si sa beau 3 beri intr-o saptamana.
Sa fiu in concediu.

Jurnal de tabără

Ziua 1
Cu greu s-a desprins de mine. Până la Bacău m-a sunat într-una. După Bacău s-a prins că a plecat de acasă şi că e de capul ei. Conversaţiile au fost scurte. Câte un raport şi-atât. Sms-uri de tipul:
"Cf?"
"Bn. Tu?"
"Bn"

Ziua 2
E mişto în tabără. Se fac chestii multe şi variate, e distracţie. Îi place în tabără, nu vrea acasă. Nu îi e dor de mine.

Ziua 3
Entuziasmul scade vertiginos. Telefoanele sunt dese. Vine seara. Încep văicărelile de genul "mi-e rău, mă doar capul, mă doare burta".
Creşte tensiunea.
"Dacă mă simt rău şi mâine o să vreau să plec acasă, ok?"
Încerc să îi explic că poate să vrea acasă, doar că o să vină tot sâmbătă, cu toată lumea, eu n-am de gând să zbor 400 de km doar să o aduc pe ea acasă. Ea e perseverentă:
"Ba nu, dacă îmi este rău, vin mâine"
"Cu ce vii?"
"Ăăăăăă..... Nu ştiu!"

Ziua 4
"Bună dimineaţa, iubita mea! Cum ai dormit? Cum Te simţi? Mă suni când te trezeşti?"
Ziua trece printre văicăreli şi bocete. O doare burta. Se simte rău.
Încerc orice variantă. Orice argument de-al meu e urmat de un contra-argument de-al ei. Vrea acasă pentru că eu sunt bună şi răbdătoare, pentru că eu o ascult. Nu, nu se poate uita la televizor, acolo sunt filme cu mame şi copiii şi ei i se face şi mai dor de mine. Nu, ea nu mai pleacă niciodată de acasă, nici măcar în cantonament, dacă o să o ia doamna antrenoare. Nu poate să iasă afară pentru că e muzica prea tare şi pe ea o deranjează.
Încerc nişte explicaţii de genul:
"A fost o experienţă care trebuia trăită. E alegerea ta dacă vrei să fii supărată sau să te bucuri de zilele astea"
"Înţeleg că nu ţi-e uşor, dar mai ai trei zile şi vii acasă"
Ziua se încheie cam aşa:
"Nu mai vreau în tabără în viaţa mea! Data viitoare să mă întrebaţi! E cel mai naşpa lucru. Dacă nu mă întrebaţi, eu nu mai merg, ok? Să nu mă suni!!!"

Ziua 4
Vorbim mult. Nu mai boceşte. Dar nu e nici fericită. E resemnată, Pe seară vorbim 27 de min la telefon. Povestim multe, îi spun că plecăm la mare. Ne facem planuri. Vorbim şi iar vorbim.
Schimbăm sms-uri:
"Mami, hai să mai vorbim!"
"Cu drag aş mai vorbi cu tine, dar trebuie să dorm şi eu. Vorbim mai mult mâine seară, bine?"
"Ok. Promite!"
"Promit! Pe cuvântul meu de mamă! Şi tu promite-mi că nu mai plângi şi nu mai vomiţi şi o să ai grijă de tine. Te iubesc!"
"Bine! La faza cu plânsul nu promit nimic! :)"

Ziua 5
Trece cu nişte diaree şi vomă şi medicamente. Nu mai plânge. Dar nu e nici vioaie. O să supravieţuiască.

Ziua 6
Începe să răsune un glăscior fericit în urechile mele. Mă sună de foooarte multe ori. Îmi povesteşte despre excursie. Despre plimbarea cu Mocăniţa. Despre muzeu. Despre ce cadouri a cumpărat pentru Luca. Şi pentru mine. Nu, nu vreau să aud despre al meu, vreau să fie o surpriză. La cină a mâcat o clătită. Şi ce dacă o s-o doară burta? Clătita a fost bună. E cu copiii afară. Nu mai stă singură în cameră. Oare începe să-i placă în tabără? Şi-a găsit toţi pantalonii scurţi pe care îi rătăcise. Mâine ne vedem!

Ziua 7 si ultima
Incepe cu un telefon la 7 jumate.
"Mami, ce faci?"
"Dormeam pana m-ai sunat tu"
La ora 9 deja vorbeam a treia oara. De pe la 12 am incetat sa mai numar telefoanele ei.
La 2 jumate suspina ca si-a pierdut un pantof. Hai ca mai pot. Mai e putin pana vine. Numar orele. Numar minutele. Cred ca si ea.
Ultimul telefon: am trecut de Ramnicu Sarat!
A venit. M-a strans in brate si i-au dat lacrimile. De dor. E mai mare. E mai frumoasa. Vorbeste la fel de mult. I-a fost pofta de parizer. Si de tableta. I-a placut in tabara. Se mai duce peste 2 ani.

O zi, o limonadă, un băiat

Am avut o zi cam grea. Apăsătoare. De vreo două ori am vrut să mă ascund şi să stau pitită undeva, ca un struţ. Dar nu s-a putut. A trebuit să supravieţuiesc, să găsesc puterea să mă ridic şi să merg mai departe. A fost o zi în care am realizat că tata îmbătrâneşte şi are nevoie de mine. A fost o zi când mi-am dorit să pot ajuta mai mulţi oameni, dar am realizat că şi eu sunt doar un om. A fost o zi când mi-am pierdut cumpătul şi răbdarea şi mi-a venit să plâng. Dar, cumva, am reuşit să zâmbesc. A fost o zi în care mi-a fost tare dor de copiii mei. Gândul la ei m-a ajutat să supravieţuiesc. Am zburat spre casă, am lăsat treaba neterminată la serviciu şi-am gonit către el. De-abia am avut răbdare să cumpăr 3 chestii de la 2 magazine. Şi am ajuns acasă. Acasă mă aştepta răbdător el, băieţelul meu (oare cât mă mai lasă să-i spun băieţelul meu?). L-am strâns în braţe şi l-am ascultat povestind diverse. M-am bucurat să-l văd, să-l ascult, să-l simt şi să-l miros. Cu toata fiinţa mea. Şi el mi-a întins vesel o limonadă, scuzându-se că nu a ştiut unde este menta. O limonadă doar pentru mine. Repede, repede, am dat nişte telefoane obligatorii, repede repede am trimis un mail, repede repede am pregătit cina, dorindu-mi doar să vină şi clipa asta. În care stăm unul lângă celălalt pe canapea, lipiţi unul de altul. El îmi pune muzică pe youtube, iar eu scriu pe blog. Încep să simt cum mă cuprinde calmul lui. Încep să mă liniştesc. Încep să respir şi să-mi trăiesc ziua. Şi să mă găndesc la ziua de mâine, când o să pot să o strâng în braţe şi pe ea. Mi-e tare dor de ea, de veselia ei, de fiţele ei, de nemultumirile ei, de glumele ei, de ea.

Dragă Ilinca, (7)

În ultima scrisoare îţi scriam despre frică şi curaj, despre perseverenţă şi alegeri. Astăzi, aleg să-ţi scriu despre învingători. Pentru mine eşti o învingătoare. Pentru că în ultima perioadă ai ales să-ţi depăşeşti uşor - uşor limitele. Îmi vine în minte imaginea ta de la unul dintre cele trei meciuri de volei din weekendul trecut când mi-am dat brusc seama că poţi să te distrezi pe teren şi poţi zâmbi. Ai ales să laşi frica la o parte şi să te simţi bine. Ceea ce înseamnă că faci cu plăcere ceea ce faci. La ultimul meci ai putut chiar să îţi încurajezi colegele de echipă. Să le zâmbeşti. Să baţi palma cu ele şi să le strigi tare "Hai! Putem!" Asta e o atitudine de învingător. În viaţa asta poţi face lucrurile cu zâmbetul pe buze. E o alegere să le faci zâmbind. Sigur, le poţi face şi încruntată, dar e mai uşor să zâmbeşti. Ai reuşit tu anul ăsta să învingi şi tabla înmulţirii, deci poţi. Ai reuşit să te apuci serios de citit. Ai reuşit să lucrezi suplimentar la matematică. Ai reuşit să fii mai puţin dezordonată. Ai reuşit multe, deşi poate nu le conştientizezi pe toate. Reuşeşti să mă uimeşti uneori cu bunătatea şi empatia ta. Reuşeşti în fiecare zi să ne facem să zâmbim sau să râdem cu gura până la urechi. Reuseşti să ne înseninezi viaţa clipă de clipă. Într-un moment mai puţin bun din zi, îmi e suficient să mă gândesc la zâmbetul tău şăgalnic şi-mi revin într-o clipă. Sigur, reuşeşti, de asemenea, să mă scoţi din sărite când ţipi la mine sau la Luca. Sigur, de multe ori îmi vine să te cert pentru dezordinea din camera ta şi din ghiozdan. Sigur, îmi vine să-mi iau jucăriile şi să plec în lume ori de cîte ori te aud văitându-te din motive mai mult sau mai mai puţin întemeiate. Sigur, rămân fără vorbe ori de câte ori te aud că eşti o victimă a universului. Dar n-am să plec. Aleg să rămân aici, alături de tine. Pentru că mă faci fericită clipă de clipă. Pentru că mă faci să fiu mai răbdătoare decât credeam eu că sunt. Pentru că, alături de tine, inventivitatea mea atinge cote nebănuite. Pentru că, în tine, mă văd pe mine de multe ori. Şi pentru că îmi doresc să devii un adult încrezător, aleg să rămân aici şi să-ţi fac galerie zi de zi, clipă de clipă. Tocmai pentru că ştiu că poţi. Şi sunt convinsă că, împreună, o să te ajutăm să vezi mai întâi partea plină a paharului. Sau a bidonului cu apă, pe care azi l-ai văzut trei sferturi gol când te-am rugat să-mi spui cum îl vezi. Mult timp şi eu l-am vazut la fel. Dar azi, când l-am privit, am spus: "Ce bine că încă mai are apă în el, deci mai am ce să beau când o să-mi fie sete!" Pentru că eşti o învingătoare, sunt convinsă că şi tu o să-l vezi la fel peste ceva vreme.

Noi, coechipierii tăi, ceilalţi trei Adameşti, vom fi aici mereu să-ţi facem galerie, să te încurajăm, să te lăudăm, să-ţi suportăm fiţele matinale, să te certăm, să plângem alături de tine şi să ne bucurăm alături de tine. Pentru că asta face o echipă!

cu respect şi speranţă,
mama şi tata

Dragă Luca, (5)

Ruşine să-mi fie pentru că nu ţi-am mai scris nimic de prea mult timp... Am mai avut intenţia să-ţi mai scriu de câteva ori, dar am pierdut ideile pe drumurile astea agitate şi aglomerate cu tot felul de nimicuri ale vieţii noastre de zi cu zi... Nu am de ce să mă plâng, viaţa noastră e frumoasă, cu bune şi cu rele, aşa cum vin ele de-a valma peste noi... Chiar zilele trecute vă spuneam, ţie şi surorii tale, că viaţa trebuie trăită zi de zi, cu bucuriile şi supărările ei. Nu trebuie să trăim în viitor, aşteptând de fiecare dată ceva. Pentru că atunci când ceva-ul ăla aşteptat de noi se întâmplă, nu mai avem puterea să ne bucurăm de el, pentru că noi aşteptăm deja altceva. Nu trebuie să mai aşteptăm nimic, trebuie doar să trăim ziua de azi. Azi e o zi bună şi frumoasă, dacă avem dorinţa de a o vedea şi trăi ca atare.

Zilele astea am realizat, încă o dată, că eşti un copil absolut grozav. Care, pe zi ce trece, devine un exemplu din ce în ce mai bun pentru mine, ca adult. Eşti un exemplu de ambiţie şi determinare. Eşti un exemplu de voiţă. Eşti un exemplu de calm şi curaj. Nu ştiu dacă anul ăsta şcolar a fost uşor sau greu pentru tine, mie mi s-a părut doar fără sfârşit... Tu, însă, cu răbdare şi voinţă, cred că ţi-ai atins scopurile, încă o dată... Ştiu că te-a durut puţin faptul că anul acesta nu ai reuşit performanţa de anul trecut la geografie, dar nu te-ai lăsat doborât. Ai reusit multe alte lucruri: doar 2 medii de 9 în tot anul ăsta şcolar, restul doar medii de 10. Păi cum, măi copile, să ai tu voinţa să-ţi măreşti nota la fizică în ultima săptămână de şcoală, când toţi sunt deja în vacanţă? Să vrei tu media 10 la engleză după ce ai luat o notă de 7 şi să o şi obţii? Păi tu o să poţi face orice în viaţa asta, cred că ştii deja asta... Cumva, toate dorinţele tale se materializează pentru că ţi le doreşti. Universul îţi aduce alături oamenii potriviţi la momentul potrivit, care să te ajute să faci orice...

Scriindu-ţi rândurile astea, mi-a venit în minte un moment când alergam amândoi, umăr la umăr, pe terenul de atletism. Atunci am realizat cât eşti tu de hotărât în viaţa asta. Am discutat amândoi că e cazul să slăbeşti, ai reuşit, cu voinţă, să îmi urmezi sfaturile. Ca atare, eşti mai subţirel astăzi. Am discutat amândoi că poate ar fi bine să te apuci de un sport, ai mers cu regularitate şi conştiinciozitate la toate antrenamentele de baschet, chiar şi la alea la care erai singur. Te-am rugat să renunţi la baschet, ai început de o săptămână să mergi la volei. Deşi primul tău instinct a fost să spui NU, totuşi te-ai dus. Poate că îţi este teamă că nu poţi fi la fel de bun ca sora ta. Nimeni nu îţi cere să fii la fel. Nu sunteţi la fel, sunteţi doi indivizi diferiţi, dar fiecare la fel de minunat în felul lui... Am făcut o vreme greşeala de a avea aceleaşi aşteptări de la voi amândoi şi am realizat ulterior ce geşeală am făcut...

Am învăţat în ultimul timp că mă pot baza pe tine, aşa cum mă pot baza pe om în toată firea. Îmi demonstrezi mereu că ai înţeles că familia e pe primul loc. Eşti gata să faci orice şi oricând pentru oricare dintre membrii familiei noastre. Ai fost gata să încaleci pe biciletă să te duci să o susţii pe Ilinca la un concuurs de atletism, deşi nu prea aveai timp, când eu nu am putut. Ai fost lângă sora ta la toate meciurile ei, chiar dacă a trebui să renunţi la timpul tău pentru ea. Eşti gata să mergi oricând să îl ajuţi pe bunicul, dacă el te roagă. Eşti de un real ajutor la treburile casnice, deşi ştiu că nu e o plăcere să aspiri, să întinzi rufe sau să ştergi praful. Dar eşti dormic să înveţi lucruri noi, să devii mai bun. Şi asta este suficient pentru mine.

Îmi doresc să nu uiţi că viaţa trebuie trăită clipă de clipă. Îmi doresc să nu uiţi că tu trebuie să te pui mereu pe primul loc. Dacă ţie îţi este bine, atunci şi celorlalţi din jurul tău le va fi bine. Îmi doresc să ţii minte cât este de important să-ţi recunoşti greşelile şi să spui "îmi pare rău..." Îmi doresc să rămâi mereu la fel de motivat, de calm, de bun, de blând şi de iubitor.

Astăzi după amiază m-am uitat la tine şi mi s-a strîns stomacul de emoţie, de bucurie că eşti al meu, de iubirea ce ţi-o port... Mă faci fericită zi de zi, să nu uiţi asta niciodată. Pentru că exişti.

Puiul mamei, noi, eu şi tatăl tău, îţi mulţumim că ne-ai ales să-ţi fim părinţi. Fiecare vine pe lumea asta cu un scop. Cred că unul dintre scopurile tale pe lumea asta este să ne înveţi şi pe noi să fim calmi şi răbdători, perseverenţi şi ambiţioşi, buni şi îngăduitori cu ceilalţi.

Noi vom fi aici să te susţinem şi să te încurajăm, să te ajutăm să-ţi atingi obiectivele. Vom fi aici să ne bucurăm împreună şi să plângem împreună, să căutăm soluţii împreună. Împreună le putem face pe toate...

Cu admiraţie,
mama şi tata

Dear darling, (3)

A cam trecut un an de la ultima mea scrisoare, dar e drept că nu prea poți scrie o scrisoare cuiva dacă e aproape mereu lânga tine. Ieri dimineață m-am trezit așa, cu niște sentimente amestecate. De ușurare. De grijă. De tristețe. Pe drum spre birou m-am simțit totuși fericită și recunoscătoare. Am avut parte de 7 luni tare mișto, în care le-am cam făcut pe toate: ne-am iubit, ne-am plimbat, ne-am intrat într-o rutină demult uitată, ne-am petrecut timp bun împreună, ne-am plictisit, ne-am regăsit, ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am îngrășat (dă Doamne să și slăbim), ne-am bucurat de copii și de prieteni și de familie, aș zice că ne-a fost bine. În tristețea mea matinală am realizat că, de fapt, ți-ai îndeplinit scopul pentru care ai luat o pauză așa de lungă, ceea ce însemnă că ai fost perseverent. Iar eu am fost acolo și nu te-am lăsat să cedezi. Însă, înainte de toate, cred că scopul principal pentru care ai putut să stai așa de mult lângă noi au fost copiii. Copiii au avut timp să-și redescopere tatăl. Tu ai avut timp să-ți redescoperi copiii. Ați petrecut timp bun împreună. Ai fost acolo și i-ai încurajat. I-ai mai certat pe alocuri, dar i-ai și strâns în brațe. Ai șters lacrimi de bucurie și de tristețe. Ilinca, avându-te alături, a început să iubească voleiul și mai tare. A înțeles de ce trebuie să și muncească pentru școală ca să obțină rezultate bune. Luca, avându-te alături, a încept să capete obiceiuri de bărbat. V-ați uitat împreună la meciuri, ați fost la sală împreună, a înțeles de ce iubești handbalul așa de tare și a început să-l iubească și el. Sunt lucruri pe care doar un tată le poate face cu și pentru copiii lui și tu ai avut privilegiul de a vă petrece așa de mult timp împreună. Și tocmai pentru că a fost așa de mult, ieri am șters lacrimi tăcute de tristețe de pe obrajii lui Luca. Luca, cel care rareori plânge. Ilinca a fost mai curajoasă. Mi-a spus că s-a simțit ciudat fără tine acasă, dar a văzut partea plină a paharului: are canapeaua doar pentru ea și nu o mai cicălește nimeni.  Față isteață, doar seamănă cu tine...
Nu-ți face griji, partea ta de pat a fost deja ocupată, nu m-am simțit deloc singură azi noapte. O patrupedă mieunătoare, care obișnuiește să doarmă în ghiveci, s-a gândit că poate mi-e greu singură, așa că a dormit pe perna ta. Să-ți țină locul cald. Încet, încet, intrăm într-o altă rutină. Ne regăsim un echilibru doar în trei, învățăm din nou să ne descurcăm așa. Și ne gândim la tine, cu bucurie și iubire și de-abia așteptăm să vii din nou acasă. Suntem aici. Vom fi mereu aici, așteptându-te, cuminți, să te întorci la noi. Te rugăm, ai grijă de tine!
Cu dragoste,
trei adamești

Ea și el

I-am zărit din goana mașinii, mergând unul lângă celălalt, pe trotuar. Mi-a rămas imaginea întipărită pe retină. Am zâmbit, fericită, realizând că sunt bogată. Cam de acceași statură, în ciuda diferenței de vârstă. Ea țopăia fericită pe lângă el. El, mergea apăsat și calm, așa cum îi e firea. Au pornit împreună spre o nouă zi. Ei doi, unul lângă altul, copiii mei care-mi umplu viața de bucurie. În mașină Ilinca m-a întrebat cu o undă de speranță în glas: ”Mami, și mâine merg cu Luca la școală?” A fost dezamăgită când a auzit ca nu. De mâine revenim la programul normal. Ea învață de dimineață, el învață după amiază. Cred că, uneori, au nevoie de mai mult timp împreună. Cred, de asemenea, că dacă ar sta mai mult împreună, ar ieși scântei mai des. Sunt o echipă, ei doi. Dincolo de legătura de sânge, îi mai leagă iubirea necondiționată ce și-o poartă. Știu că se pot baza unul pe celălalt. Se bucură unul de celălalt. Se ceartă. Se împacă. Se joacă. Se ajută. Se simt bine împreună. Se întristează împreună. Se încurajează. Încep să învețe să se respecte unul pe celălalt. Sunt niște adulți mai mici. Aseară am ieșit la alergat. Am alergat umăr la umăr cu Luca. Am constatat că, în curând, rămân mică pe lângă el. Au crescut. Au trecut în alte etape din viață. Dar noi, eu și tatăl lor, suntem tot aici. Să ne mirăm împreună, să ne bucurăm împreună, să ne facem griji împreună, să facem planuri împreună. Căci împreună le vom trece pe toate.

Ilinca și sfinții din calendar

Săptămâna trecută Ilinca ne-a tot auzind vorbind prin casă cum că în weekend mergem la Mihaela, că e ziua ei. La un moment dat știu că i-am și explicat de ce e ziua Mihaelei de nume, că pe ea o mai cheamă și Elena și că sâmbătă își serbează numele toți cei pe care îi cheamă Constantin și Elena.

Sâmbătă, înainte de a ajunge noi la Mihaela, mă gândesc că ar fi chiar frumos să îl urez și pe Costel. Dumneaei, căreia nu îi scapă nimic în afară de tabla înmulțirii, mă aude transmițându-i urări lui Costel la telefon. Așa că vine la mine și mă întreabă senină și nevinovată: ”Mami, dar pe Costel îl mai cheamă și Mihaela???”

Well, logica ei este imbatabilă. As usual.

Ilinca şi dintele de aur

Cândva, acum câţiva ani, Ilinca a încasat un şut în gură de la un copil. Lăsând la o parte faptul că a avut un imprimeu în barbă cu modelul tălpii pantofului celuilalt copil, în urma acestui incident, Ilincăi i-a căzut un canin foarte devreme. Vineri seara mi-a arătat că i se mişcă un dinte. Încă nu am elucidat misterul dacă e acelaşi canin sau celălalt, vom investiga în zilele ce vor urma. Doar că acum e o mare tragedie în sufleţelul ei, pentru că ea e sigură că o să-i cadă dintele şi nici n-o să-i mai crească altul în loc. Ca atare se vaită de zor că o să fie urâtă, că o să arate ca o babă. Luca o ascultă răbdător, cum altfel?! Apoi mă cheamă şi mă întreabă: "Mami, dacă o să-i cadă dintele ăsta şi n-o să-i mai crească altul în loc, o să-i pun Ilincăi un dinte de aur???"

Bărbaţii din viaţa mea

Teoretic ştiu că bărbaţii din viaţa mea mă iubesc. Doar că eu mai uit din când în când, iar ei uită să-mi mai arate asta din când în când. În ultima vreme uit lucruri. De regulă uit chestiuni mărunte. Discuţii avute cu oamenii din casă cu o zi înainte. Apa copiilor pentru şcoală. Ocazional ochelarii sau ceasul. Să dau un telefon. Sau să mă pieptăn. Încă n-am ajuns la faza la care să uit cum mă cheamă, să uit copii pe ici pe colo, să-mi uit geanta - portofelul - cheile pe undeva. Încă mai ştiu câţi ani am. Deşi dacă mă întreabă cineva repede, am săs pun că am 28 :))))

Vineri mi-am uitat acasă mâncarea pregătită pentru serviciu. În faţa blocului am constatat şi am refuzat să mă mai întorc înapoi. Am zis că n-oi muri de foame. Ajunsă la birou, îmi sun soţul şi-i spun să pună pachetul în frigider. Apoi îl sun pe tata şi printre altele, îi spun că azi n-am mâncarea la mine. Mă iau de treabă şi uit de mâncare. Pe la 11 apare tata. Cu mâncare pentru mine: cozonac şi ouă colorate. Pe la 11 jumate apare Luca. Cu pachetul uitat acasă. Mi-l întinde zâmbind şi-mi spune: "m-a trimis tati să ţi-l aduc".

Rareori Herr Adamescu îmi spune că mă iubeşte. Şi mai rar îmi spune tata. Foarte des îmi spune Luca. Dar fiecare ştie să-şi arate iubirea şi grija ce mi-o poartă prin astfel de gesturi. Şi pentru asta îi iubesc pe fiecare dintre cei trei bărbaţi din viaţa mea. Printre altele, pentru că îmi fac viaţa frumoasă şi mai uşoară. Pentru că îmi poartă de grijă şi le pasă de mine. Pentru că ştiu să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Pentru că au răbdare să mă asculte când am a mă văita. Pentru că se bucură o dată cu mine când sunt fericită. Pentru că mă lasă să merg devreme la culcare când mi-e somn. Pentru că sunt aici ori de cîte ori am nevoie de ei...